O oră


Închideam poarta în urma mea înainte de crâpatul cerului. Plecam agale și mergeam apropae instinctiv după un traseu întipărit deja în minte. Știam fiecare gropă, fiecare bordură, unde trebuie să mă așez exact pe refugiu pentru ca ușile tramvaiului să se oprească exact în dreptul meu. Eram un fel de zombi, nici nu dormeam dar nici nu eram treaz. Pentru mine părea mai mult ca un proces de tranziție, din pat în tramvai, căci intr-o oră și 15 minute căt mergeam cu el, aveam timp destul să-mi termin somnul. Ba chiar uneori era mai cald ca-n pat iar bălăngăneala tramvaiului aducea mai mult cu dormitul intr-un hamac, un sentiment cald binevenit mai ales în diminețile geroase. Cele mai bune locuri erau cele cu radiatoarele sub scaun, asa nici nu îți ardeai panatalonii iar cand ușile se deschideau compensa perfect diferenta de temperatură.

O oră din aproape fiecare dimineață, pentru aprope 4 ani,  mergeam semi-treaz printr-o semi-lume construindu-mi o semi-realitate. O oră care o împarteam deopotriva între realitatea mea fizica asupra locului si prezența mea mnezica asupra gandului. Poți spune ca pentru o oră, eram omniprezent pentru că nu cunoșteam altceva în afara acestor 2 dimensiuni.

În acele cadre mi-a apărut pentru prima data ideea de cum ar fi dacă raportul dintre vis și realitate ar fi perfect egal ca întindere și conținut. Și cu această ipoteză în gând, aproape în fiecare dimineață un nou scenariu își făcea loc ori îl continua pe cel de ieri dacă intriga acestuia stârnise îndeajuns de multă curiozitate încât să-l facă să merite investigat mai în amănunt. Până la urmă eram liber, pentru o oră, să decid dupa bunu-mi plac regulile jocului.

Prima nedumerire care mi-a atras atenția a fost aceea că, prin analogie, dacă din realitatea asta rece și sumbră a tramvaiului supraaglomerat , de partea cealaltă a ploeapelor rearanjez totul după propria orânduire si propria percepție a firescului astfel încât să pot atinge dorințe ce aici și acum par imposibile, oare ce justificare am pentru această realitate din perspectiva visului ? Ce anume ar putea împinge pe cineva care aflat într-o realitate ce-l mulțumește pe deplin, să închidă ochii și să-și construiască o poveste total opusă dorințelor lui ? După dezbateri lungi ajunsesem la un compromis acceptabil și anume acela să ridic visul la puterea realității, obținând astfel 2 realități simultane și paralele, intre care pot oscila prin intermediul visului. Ce visez într-una, trăiesc în cealaltă și ambele sunt construite in oglindă.

Evident lucrurile au degenerat constant iar numărul necunoscutelor și nevoia unui răspuns, nu a făcut decât să pună paie pe foc. Cumva întotdeauna am avut nevoie de ora asta de reverie. Fie că fugeam de aici acolo sau aduceam de acolo aici energie sau relaxare, de fiecare dată am profitat și profit de ea cu fiecare ocazie. Cumva poate am fost și sunt un laș, caci altfel in aceeași papuci poate un altul își construia strategii de viitor, țeluri și drumuri de urmat până la ele. Eu ? Doar mă bucuram de ele printre propriile iluzii. Naiv sau nu, speranțele mele, în realitatea acelui tramvai rece,  nu erau mai lungi de întinderea a doar câteva clipe, însă pentru o oră puteam comprima atât de mult timpul incât , uneori nu doar că imi construiam si reconstruiam întreaga viata pas cu pas, dar imi rămânea îndeajuns de mult timp încât să pot zăbovi până la saturație asupra momentelor cele mai frumoase, ori interesante. Am luat toate regretele de aici și într-o oră, acolo, le dădeam viațâ, într-un mod în care le puteam găsi rațiunea  de a exista.

La un moment dat , fără să-mi dau seama,  legătura asta sa rupt. N-am mai reușit să mă dezancorez de aerul ăsta apăsător de aici. Nu mi-am mai găsit ora aia de umblat prin multime cu mintea pierdută. Poate pur și simplu, de partea cealaltă, toate scenariile au ajuns la final. Nu mai este nimeni și nimic. Oricum ar fi, de multe ori mi-am dorit ca toți anii ce au trecut să reprezinte la rândul lor doar o alta simplă oră, pierdută printre gânduri.

Mi-am putut reconstrui zeci de scenarii, fără să trișez. Pot discerne între bine și rau și pot sfătui ca atare. Mă pot auto-critica cu o vehemență draconică li fără vreo urmă de indulgență. Pot spune unde greșesc si ce pot îmbunătății. Însă niciodată nu mi-am putut urma un singur sfat și mai mult decât atât de cele mai multe ori nici măcar nu m-a interesat ce aveam de spus. Cam atât de mult nu mi-a placut niciodată de mine. Poate că de fapt de fiecare dată când mă retrăgeam printre ganduri, nu fugeam lume, de viata sau de scenariu, ci pur și simplu de mine.

Sunt situații în viață în care poți ajunge să îți dorești să nu mai ai nimic, niciodată,  de-a face cu o persoana sau alta, din varii motive. Sa-ți fie adversă și să îți creeze doar repulsie chiar si simpla mențiune a acesteia.Genul acela de persoană pe care îți dorești să nu o fi întâlnit niciodată.  Indiferent de motiv, mie mi s-a întâmplat sa-mi fiu chiar eu aceasta peroană și…niciodată nu am reușit să mă impac cu gândul.