de printre ganduri

Din Timp Între Timp

D

Nu știu cum era în alte locuri dar cum era pe strada mea, ei bine cunosc ca-n palmă. Era vremea în care abundența de libertate câștigată, transformase fiecare individ în superman iar asta se traducea, în stradă, prin șmecherie!
Practic orice puțoi, de la creșă pân-la pensionar, prinsese niscaiva kile de inteligență, sclipire, talent si muuult tupeu. Era atăt de mare concentrația de cunoștințe pe metru cub de aer că de multe ori nici nu mai era nevoie sa suni sau să citești ca să afli ceva, pur și simplu puteai urla la geam și geamu-ți răspundea! Un fel de Google Assist dar de-acum în 10 ani! Flowless mânca-ți-aș!, cum s-ar zice pe atunci.

Vezi tu, într-un mediu în care doar unii sunt proști, fiecare parte râde de cealaltă, se mai face câte un schimb de informație, există mișcare! Când însă toți sunt proști e Spiru Haret Style! Nimeni nu știa nimic dar toți erau studenți. Ba unde mai pui că dacă, comunismul te lăsase și cu ceva parale, aveai toate șansele să devii șef de trib.

În fiecare dimineață ieșeai din scara blocului și simțeai cu toată ființa ta că azi e o zi numai bună sa dai lovitura! Poți să faci orice îți propui, doar alege și nu ai cum să dai greș!
Și uite-așa oamenii se sculau și plecau la muncă, înviorați de visul american dar fără niciun fel de subtitrare sau întelegre. La urma urmei ce era așa de înțeles ?! Orice însemna ORICE!

Nădăjduiesc că aceasta este și vremea din care mi-am înzestrat credința cu ideea că nimic nu este imposibil. Timp era berechet, nu-mi rămânea deci decât să explorez și într-un final să mă decid! Dar întâi să explorez!

Încă din acea vreme ideea timpului pierdut era una care imi perturba total ființa. Gândul că există fragmente de timp, indiferent cât de mici, în care nu am făcut nimic, nu am obținut nimic, nicio informație, nicio senzație, niciun sentiment, nimic!, cumva mă măcina cumplit!
Nu eram mai mare de 8-9 ani, însă cu toate astea nu aș fi dat nimic trecutului fără să obțin la schimb o amintire, o plăcere, ceva care să-mi aducă un plus de indiferent ce. Nu mă interesa a doua șansă, nu mă interesa repetiția, nu mă interesau scuzele sau explicațiile. Ma interesa randamentul cu care îmi cheltuiam timpul. Asta era tot ce conta!

Dacă o oră ma uitam la desene, la final eram mulțumit. Dadusem o oră din viață pe niște informații noi (mai ales in perioada aceea), pe imagini noi si pe povești noi. La final eram mulțumit!
Ieșeam afară la joacă 3,4,5 ore ?! La final de zi eram extrem de mulțumit: interacțiunea socială, glumele, poznele, “noi descoperiri”, toate se înrămau într-un tablou de amintiri extrem de plin de conținut. Nu pierdeam timp ci făceam business de calitate.
Așa se făcea ca nu puține erau diminețile pline de soare care însă îmi măcinau gândul pentru că pe cât de mare era dorința de a rupe ușa si a merge să explorez locuri și lucruri noi, pe atât de goală era agenda familiei. Sâmbetele și duminicile de dimineața erau mult prea tâcute și somnoroase pentru nevoile și dorințele mele.
Prin ușa de la balcon, deschisă larg, vedeam cerul senin, soarele ce răzbea puternic prin perdea si auzeam o orchestră întreagă de păsări și păsărele. Sublim! De partea aceasta a balconului era însă liniște, prea multă liniște si prea multă umbră. Prea multă ațipeală și lipsă de energie care amplifica cumva și mai mult dorința de a face parte din tabloul de dincolo de balcon și în același timp mă amăra și mai mult pentru că știam ca nimic nu se va întâmpla. Voi pierde timp!…

Nu m-a interesat vreodată, cu adevărat, locul întâi dar cred ca mereu m-a interesat ceea ce era în spatele lui. Am văzut de-a lungul vremii oameni care nutreau obsesii pentru prima poziție, pentru prezența centrală și drept urmare, uneori, aproape că nici nu mai conta drumul până acolo. N-am fost unul dintre aceștia, s-au cel puțin nu m-am considerat asemenea. Dacă faci ceea ce trebuie, locul tău este asigurat! Așa am crezut mută vreme și am acționat în consecință.
Vezi tu, când terminam primul lucrarea de control și învățătoarea mă punea să am grija restul clasei să nu copieze, puțin mă interesa că eram mai bun decât ceilalți sau că luam 10. Acestea erau doar recunoștințele unui lucru bine făcut, iar acest lucru bine făcut era tot ce mă interesa. Mândria lucrului bine făcut este tot ce rămâne peste timp, iar asta mă bucura enorm pentru că, din nou, făcusem o afacere bună.
Aș fi putut copia însa așa cum credeam; și experiența mi-a confirmat-o ulterior; prezența într-o poziție nemeritată creează neliniște și disconfort. Nu neapărat dintr-o mustrare de conștiință ci pentru ca nemeritul atrage după sine lipsa cunoașterii: degeaba ai permis dacă nu știi să conduci, degeaba ai diploma dacă nu știi meseria, degeaba ești recunoscut dacă nu te recunoaște nimeni. Fiecare dintre aceste situații creează panică, neliniște, confuzie, latență decizională, toate din cauza lipsei de cunoaștere. La final când aș fi tras linie aș fi ieșit în pierdere: o dată pentru că ce nu faci la timp face timpul pentru tine și a doua schimbam timp în apă de ploaie! Un doctor doar din pix, nu va salva nimic. Un șofer doar din pix, nu va scăpa fără accident.Nu mi-aș fi adus niciun gram de plăcere.

Plăcerea de a te bucura de ceva anume, nu rezidă în formă ci în fond. Nu știi să conduci, n-o să te poți bucura de șofat! La fel cu toate celelalte,nu știi să operezi, să citești, să folosești…nu te vei putea bucura de plăcerea de a face acel lucru. Ori pentru mine asta era o afacere proastă și nu mă interesa deloc.

Am purtat mereu un negoț crunt cu propriul timp…insă. cel puțin la acea vreme, niciodată nu m-am întrebt dacă și cei din jurul meu gândesc la fel și dacă nu atunci cum? La fel cum nici azi nu-mi pot explica pe deplin cum și când s-a înfiripat această mentalitate în mine atât de vehement.
Eram prea mic pentru a prospecta finitul vieții însă cu toate acestea obsesia de a nu irosi timpul era cât se poate de prezentă și activă.

Și totuși!…Orice obsesie ascunde o teamă! Reflectând asupra propriului personaj al acelor vremuri și până mai încoace, pot a mă descrie drept fricos.
Nu-mi era teamă sa umblu la priză, sa desfac casetofonul și să umblu cu șurubelnița în el în timp ce era în priză, nu mi-a fost teama să ma arunc în mare, fără vestă, deși nici azi nu știu să înot, însă in societate îmi lipsea puterea cuvântului, curajul de-a lupta, tăria de a nu da înapoi și toate astea chiar și la cea mai mică briză. Dacă ar fi să sintetizez drastic, mi-era frică de lupta și respectiv de durerea acesteia, mai cu seama de durerea fizică.

Prin curiozitatea mea reușeam singur sa-mi provoc destul accidentări care implicau un minim de durere. Cumva cred că aveam o toleranță extrem de scăzută la durere, pentru că aproape fiecare astfel de episod il resimțeam ca fiind sfârșitul lumii. Era o combinație ciudată de necaz cu ciudă, cu durere fizică, cu așteptare apăsătoare pentru vindecare si…cu timp pierdut!
Vezi tu, atunci când mă accidentam, ca de altfel și atunci când greșeam, întotdeauna știam ca este vina mea. Indiferent de scenariu, întotdeauna îmi atribuiam vina. M-a împins cineva ?! Înseamna ca nu am fost îndeajuns de atent și abil fie să-l evit fie să-l barez. M-am curentat ?! Nu mi-am luat măsurile necesare de precauție, am ratat ceva, n-am fost atent la ceva! Am alunecat și am căzut ?! N-am estimat corect ceva, n-am fost atent la ceva!
Conform unei sincerități proprii și usturătoare: “Dacă eu am…atunci tot eu n-am…”. Dacă mai pui și că eram totuși un mic antreprenor în afacerea cu timpul, face oarece sens această abordare căci nu poți da vina pe alții că nu-ți securizezi tu afacerea.

Revenind la durere, aceste episoade cred că au fost extrem de augmentate în propria percepție chiar dacă realitatea n-o cerea. Lucru care a lăsat o traumă cu cicatrici severe, Imi amintesc cum mă uitam la mâna sau piciorul bandajat, incercam sa fac ceva, nu puteam pentru că mă durea și simțeam cum mor de necaz. Mi-era groază de neputință! Priveam la răni și la greutatea cu care acestea se vindecau, la urmele pe care le lăsau, la incapacitatea, fie ea și temporară, pe care acestea o creau și cumva tot ce simțeam era că am pierdut…Și nu doar timp dar și că, cumva, am eșuat…

Acum dorința de a nu mai trece prin așa ceva și evident de a nu mai irosi timp, crea în mine un proces de analiză: ce, unde și cum să fac altfel că să iasă bine. Analiza aceasta se declanșa chiar și atunci când într-un final, toată povestea accidentării rămânea o amintire, să zicem, hazlie.

Așa se face că dacă în toate celelalte domenii calculabile dpdv al erorii, aplicam logica și analiza întru obținerea rezultatului scontat, în cazul chestiunilor legate de interacțiunea umana aplicam prevenția, precauția sau chiar abdicarea.

Hmm…ciudat, nu ? cum un negustor atât de înverșunat., la prima petardă iși putea chiar lăsa de izbeliște taraba…

Peste toate, acum când privesc de la zeci de ani distanță, mă gandesc că poate negustorul acela mic avea o teamă mult mai profundă pe care pe atunci nu avea cum să o înțeleagă: ireversibilitatea.
Obsesia de a obține în schimbul timpului scurs ceva bun pentru el, indiferent ce, rezida in lipsa controlului asupra timpului și respectiv în scurgerea acestuia ireversibil și independent de dorința lui.
Habar n-am cum, dar cumva am simțit, înțeles, încă de pe atunci ca you only get one chance and one chance alone.
Teama de înfruntare, de esec, de învingere, de rănire o traduc astăzi prin teama ca acestea să nu fie reversibile sau să fie reversibile la un cost enorm. Nu faptul ca puteam lua bataie mă speria ci ca mă puteam rănii iremediabil. Nu faptul ca am pierdut timpul degeaba azi mă speria ci că atunci cănd voi vrea sau voi avea nevoie de timp n-am sa pot folosi din cel irosit. Nu fapul ca iau 4 mă speria ci că pentru a recupera trebuia să renunț la clipe sau momente care cel mai probabil erau irepetabile.

…mda, ce fel ciudat de a vedea lucrurile. M-a speriat viața și posibilitatea că aș putea să nu mă bucur pe de-a întregul de ea. Care era acel “întreg” ?! Nu aveam cum să știu, mă ghidam după ce vedeam în jur, după comun și majoritar…Am vrut din timp sa fac totul în timp și mi-era temă și necaz că puteam face orice…dar nu totul!

Add comment

de printre ganduri

Articole recente

Comentarii recente

Categorii

Etichete