Am plecat devreme, brusc si brutal, de langa copilul din mine. L-am lasat cu ochii inlacrimati si cu privirea in vaduh, confuz, cautandu-ma si sperand neincetat in reintoarcerea mea. A ramas asa , incremenit in durere si timp, nestiind ce s-a intamplat. Sta acolo, in fata scarii, privind pierdut, de anii intregi. In ploaie si vant , in ger si soare, niciodata nu s-a miscat. Isi pune mereu aceleasi intrebari si se invinovateste mereu. Mereu are impresia ca aude pasi din departare, ori ca ma zareste la orizont. Tresare! si pentru o secunda inima o ia razna. Pentru o farama de clipa reapare speranta linistii iar apoi…intunericul se asterne din nou. Mi-a fost mult timp rusine cu el iar asta i-a ingreunat cumplit suferinta. Nu l-am spus nimanui, doar l-am scris, si l-am tinut acolo incercand astfel sa-l bandajez si sa-l feresc de orice cunostinta si cunoastere. L-am izolat si am inchis usa …Am umblat hoinar batand la usi starine, cautand „doctori” care sa-l vindece si care sa-mi accepte unica moneda de plata: un loc intr-un suflet pustiit si deznadajduit. Iarta-ma copile, ca in amarul vremii ce acum ne desprate n-am reusit decat sa risipesc si putinul ce-l aveam.Iarta-ma ca nu mai am cum sa ajung la tine, nici cum sa-ti vindec rana. Nu pot sa-ti raspund la intrebari , nici sa-ti lamuresc framantarea . Uita tot si du-te acasa, nu mai ai ce sa astepti caci nimeni si nimic nu se mai intoarce. Toate temerile de altadata acum sunt vii! Iarta-ma copile ca n-ai sa stii, ca n-ai sa crezi si n-ai sa vezi, dar nici mie nu-mi vine a crede cand stiu ce vad. Iarta-ma copile ca nu te-am gasit, m-am pierdut in abisuri timpurii si am inchis drumul catre tine. Poate asa e mai bine…caci la final…fiecare are cat merita!

Privesc la mahnirea din juru-mi si stiu ca n-as fi fost un tata bun.Lipsa vreunei realizari te-a trecut implicit si pe tine pe lista de regim.Poate din alte sfere ai sa-mi citesti randurile , macar din curiozitate, si ai sa aflii ca primul gand spre tine a fost indreptat acum vreo 12-13 ani si tot atunci s-a reprimat.Mi-am zis ca mai e timp si ca scenariul ce-mi batea tampla poate fi inca evitat,Dar timpul trecea si usor am inceput sa caut justificare intr-o logica cruda , rece si absoluta : „De ce?! Daca nu ii poti oferi nimic, de ce sa-l faci?! Doar pentru prorpia-ti alinare si mangaiere?!”. Ramaneam fara cuvinte si nu puteam sa neg adevarul in fata intrebarilor. O vreme am incercat sa caut raspunsul in viata si gandirea altora, si imi doream cu ardoare sa gasesc in explicatia lor un argument care sa-mi justifice posibila inconstienta, dar…pana si ei ramaneau muti. De multe ori ma enervam si blestemam o constiinta atat de feroce si neinduplecabila in fata unei oranduiri, si ma intrebam:”Cum altii pot?!”. Anii au trecut si viata a inceput sa-si spuna cuvantul in jurul meu. Au inceput sa apara familii si copii si cand m-am oprit in loc…mi-am dat seama ca abia acum intra in scena scenariul de demult. Lacrimile ce au stat ascunse mai bine de 10 ani, acum devenisera de nestavilit.Nu le mai puteam duce cu vorba, nu mai credeau nimic cand vedeau ce se intampla… Randuri scrise acum 14 ani : „Stiu ca nu am sa fiu tata.Oricat mi-as dori nu vreau sa chinui un suflet nevinovat si sper din suflet sa nu ajung pana in ziua cand si regretul asta ma va durea…” Dintr-un viitor trecut nu-ti pot spune nici adio nici la revedere, doar sa-mi ierti neputinta si sa-mi intelegi vointa.