Dăcă nu poți ce vrei, trebuie să vrei ce poți zice o vorbă menită să te ferească de psihoze și depresii. Și-atunci cât să ridici privirea fără a-ți rupe gâtul sau cât să închizi ochii fără a rămâne orb ? Când trăiești mereu aproape de visele tale știind că pentru tine ele rămân întotdeauna dincolo de limitele tale, în timp ce pentru ceilalți ele par atât de banale, mă întreb:
” Oare să-mi rup gâtul sau să rămân orb ? „
O luptă neînțeleasă e deci purtată nedrept căci necunoașterea te lasă legat în întuneric în plină desfășurare. Însă necunoașterea nu te scuză și nu te iartă iar cel mai slab e pradă-n haită. Tu nu lupți!, nici nu ai avea cum. În fiecare secundă a luptei, lipsit de orice manevră de eschivă, cauți printre zecile de lovituri o cale de scăpare. Nu mai vrei nimic altceva decât să înceteze. Te dai bătut, ridici năframa albă, ridici mâna, le spui că ai abandonat și că au câștigat și… cu toate astea lupta continuă.
De ce !?, te întrebi. Pentru că nu îți permiți! Nu-ți permiți să iei o pauză, nu-ți permiți să câștigi… singurul lucru pe care ți-l permiți este fie să încasezi lovitură după lovitură fie să fugi întruna și să te ascunzi.
Între limite este tot ce îți permiți!
Nu există alegerea corectă ci doar alegerea care te împacă cel mai mult cu putință. Atât!
