-
Regretul, această patrie neagră a celor care au dorit prea mult
Am ajuns să cred că nu moartea este sfârșitul cel mai cumplit, ci clipa în care înțelegi că ai trăit împotriva ta cu o disciplină aproape perfectă. Nu spun asta ca pe o idee, ci ca pe o rană care a învățat să vorbească. În mine, regretul nu apare ca o lecție, nici ca o concluzie...
-
Republica Fără Lanțuri, Dar Cu Eșafod
Îmi imaginez uneori o societate care a renunțat la ipocrizia blândă a civilizației: nu mai interzice aproape nimic, nu mai pune garduri, nu mai ridică panouri morale la fiecare colț al instinctului omenesc. Legile ei nu sunt porunci, ci avertismente. Nu spun: nu ai voie. Spun doa...
-
Geografia celor care nu mai încap în propria umbră
Există oameni care nu sunt făcuți pentru locuri, ci pentru fisuri. Nu pentru case, orașe, familii, continente, ci pentru acele spații imposibile dintre plecare și întoarcere, dintre o decizie greșită și alta încă necomisă. Ei nu intră nicăieri fără să simtă că au intrat prea târz...
-
Culorile din colorat
Am înțeles târziu, și cu acea rușine care nu mai cere iertare fiindcă știe că iertarea ar fi încă o formă de invazie, că prezența mea nu a fost întotdeauna un dar. Există oameni în viața cărora intrăm convinși că aducem lumină, când de fapt mutăm mobilierul interior al ființei lo...
-
Copilul protejat până la fragilitate și părintele vinovat că mai respiră
Îmi este tot mai greu să privesc discuția despre limitele parentale fără să simt că asistăm la o confuzie generală între cruzime și neputință, între abuz și disperarea obosită a unui adult care nu mai știe cum să țină în picioare o casă, un copil, o slujbă, o zi. E comod să judec...
-
Democrația abisului: despre prostie ca formă de nemurire
Am privit adesea prostia cu o curiozitate aproape religioasă. Nu fiindcă ar fi rară, ci dimpotrivă: fiindcă este aerul în care ne mișcăm, praful invizibil care se așază peste toate lucrurile, peste iubire, politică, artă, conversație, familie, credință și ambiție. Prostia este at...
-
Căderea verdelui
Cad frunzele fiindcă lumina s-a îmbolnăvit încet în ramuri și își lasă aurul să putrezească pe alei. Si fiecare adiere de vânt rece desprinde galbene tăceri, din marea lui coroană , odată verde și mâine nicăieri . Nu e moarte, poate, ci o oboseală veche a verdeții, când toamna sc...
-
Libertatea ca vitrină a nimicului
Există o formă de putrezire care nu miroase, fiindcă a fost parfumată social. O întâlnesc peste tot: în discursurile despre libertate, în zâmbetele perfect educate ale celor care nu mai au nimic de spus, în moralismul agresiv al celor care își schimbă principiile după confort, în...
-
Foamea de a fi al cuiva
Am înțeles târziu, și cu o jenă aproape fizică, faptul că nevoia de apartenență nu este o slăbiciune sentimentală, ci una dintre cele mai vechi forme ale fricii. Nu vrem să aparținem fiindcă iubim atât de mult oamenii, ci fiindcă absența lor ne dezvăluie prea repede proporțiile v...
-
Inutilitatea ca ultimă formă de luciditate
Există o obscenitate tăcută în felul în care omul se numește ființă supremă. Nu pentru că ar fi modestia o virtute obligatorie, ci pentru că această autoproclamare seamănă cu un cerșetor care, dormind într-un palat abandonat, se declară împăratul ruinelor. M-am gândit adesea că o...