Din fiecare picătură de ploaie fac un acord și cu fiecare acord un ritm se naște. Monoton și consecvent gata să aplatizeze agonia, așternând astenia verbală și dezvoltând o imagine mentală proprie și personală dar atât de ireală.

Pierdut in departare, efervescent în nepăsare, subtil în relatare…un simplu oarecare…natural!

Pleci…și în drumul tau spre usă arunci așa… intr-o doară, o ultimă privire spre ultima imagine a unei ultimi amintiri de dinainte de plecare… si mori! Mori de dor, de teamă, mori de ciuda timpului prea scurt, mori de regretele adunate… mori că nu ești pregătit și totuși trebuie!

O luptă neînțeleasă e deci purtată nedrept căci necunoașterea te lasă legat în întuneric în plină desfășurare. Însă necunoașterea nu te scuză și nu te iartă iar cel mai slab e pradă-n haită. Tu nu lupți!, nici nu ai avea cum. În fiecare secundă a luptei, lipsit de orice manevră de eschivă, cauți printre zecile […]

Lipsa speranței usucă sângele în vene. Te ajută minciuna să transformi lipsa în amăgire dar la autopsia propriei intimități... te îneci în cenușă.

Mi-era asa un dor de tine, pe strada ta mi-e greu s-ajung, as trece azi sau poate maine…sau poate vii tu pe la mine. E atât de gol si striga-ntruna culori de cum era cu luna, si-atât as vrea sa-mi amintesc de cum era sa nu-mi doresc. Fugar mai scap câte-o privire pe câte-un colț […]

Într-o lume perfectă nu m-as desena, nu pentru ca aș strica lumea ci pentru că lumea m-ar putea repara.