Cine sunt?

Nu știu dacă există o întrebare mai simplă și mai primejdioasă decât aceasta: cine sunt? Ea pare făcută pentru o pagină de prezentare, pentru câteva rânduri elegante, pentru o fotografie bine aleasă și o formulă curată, memorabilă, aproape publicitară. Dar adevărul este că, de fiecare dată când încerc să răspund, simt cum cuvintele devin prea strâmte. Orice aș spune despre mine pare imediat incomplet, ușor fals, puțin cosmetizat. Iar eu am obosit să mă prezint ca un produs finit.

Sunt, înainte de toate, un om în lucru. Nu în sensul optimist, acela cu devenire, progres și promisiuni luminoase, ci în sensul mai crud: sunt încă neterminat, încă neclar, încă prins între ceea ce am fost, ceea ce pretind că sunt și ceea ce mi-e teamă să descopăr despre mine. Port în mine o colecție de începuturi, ezitări, greșeli, intuiții și tăceri. Unele m-au construit. Altele m-au stricat suficient cât să mă facă mai atent.

Am învățat că identitatea nu este o statuie, ci o rană care capătă formă. Suntem tentați să ne descriem prin profesii, pasiuni, reușite, valori. Toate acestea sunt reale, dar nu sunt suficiente. Ele sunt fațada casei. Înăuntru, acolo unde nu intră vizitatorii, se află lucrurile care ne definesc cu adevărat: fricile pe care le ascundem, dorințele pe care nu le mărturisim, pierderile care ne-au schimbat vocea, oamenii pe care nu i-am putut uita, momentele în care am fost mai mici decât credeam și acele rare clipe în care am fost, fără martori, mai buni decât meritam.

Dacă ar fi să spun cine sunt, aș spune că sunt un om care caută sens fără să mai creadă naiv în formule mari. Nu mă interesează perfecțiunea. Mă interesează adevărul care rămâne după ce se termină entuziasmul. Mă interesează lucrurile făcute cu grijă, cu nerv, cu luciditate. Mă interesează oamenii care nu vorbesc doar ca să umple aerul. Mă interesează frumusețea care nu se laudă cu sine și munca făcută în tăcere, acolo unde caracterul nu are public.

Nu sunt aici ca să par impecabil. Nu cred în biografiile lustruite până la sterilitate. Cred mai degrabă în acea formă rară de onestitate care nu cere aplauze. Am avut îndoieli, am avut căderi, am avut perioade în care am mers înainte din inerție, nu din curaj. Dar poate că tocmai de acolo vine o parte din ceea ce pot oferi: din faptul că nu privesc lumea de la înălțimea unei certitudini, ci din interiorul unei lupte.

Ceea ce fac, fac pentru că am nevoie să dau o formă haosului. Fiecare proiect, fiecare idee, fiecare gest dus până la capăt este o mică încercare de a transforma dezordinea interioară în ceva care poate fi împărtășit. Nu promit spectaculosul. Nu promit să fiu pe placul tuturor. Promit doar să nu tratez lucrurile importante cu superficialitate. Promit să fiu prezent, atent și cât pot de sincer într-o lume care confundă adesea imaginea cu substanța.

Cine sunt? Sunt cineva care încă învață să nu fugă de propria profunzime. Cineva care a înțeles că nu toate răspunsurile vindecă și că uneori întrebările sunt singura formă decentă de luciditate. Sunt un om făcut din contradicții, dar nu mă mai grăbesc să le ascund. În ele se află, poate, partea cea mai vie din mine.

Iar dacă această pagină trebuie să spună ceva esențial, atunci să spună atât: nu sunt aici pentru a fabrica o impresie, ci pentru a construi o întâlnire. Cu mine, cu ceea ce fac și, poate, cu acea parte din tine care recunoaște că nici ea nu a fost vreodată atât de simplă pe cât a trebuit să pară.