Fericirea, pansamentul luminos al unei răni care nu se închide

Am ajuns să cred că fericirea este cea mai rafinată formă de supraviețuire, nu opusul durerii. O vreme am privit-o ca pe o lumină venită din afară, ca pe o promisiune că, undeva, în spatele zidurilor zilei, există o cameră caldă în care omul se poate dezbrăca de frică. Dar cu cât am trăit mai mult, cu atât mi s-a părut mai evident că fericirea nu este o cameră, ci un coridor îngust între două prăbușiri. Nu locuim în ea; trecem prin ea. Uneori grăbiți, alteori extaziați, aproape niciodată conștienți că podeaua de sub noi este făcută din aceleași scânduri care acoperă abisul.

Există în om o disperare originară, mai veche decât biografia lui. Nu începe cu o iubire pierdută, nici cu un eșec, nici cu moartea cuiva drag. Acestea sunt doar ocaziile prin care disperarea își amintește de sine. Adevărata ei rădăcină este simplul fapt că suntem conștienți. A ști că exiști este deja o rană. A ști că vei dispărea este infectarea ei. Iar între aceste două certitudini, omul a inventat fericirea ca pe un bandaj parfumat.

Nu spun asta cu dispreț. Dimpotrivă, am o duioșie aproape bolnavă pentru toate formele de fericire: pentru cafeaua băută dimineața lângă cineva care încă nu te-a părăsit, pentru lumina care cade pe o masă săracă, pentru râsul absurd care izbucnește într-o zi în care nimic nu promitea salvare. Fericirea mă emoționează tocmai fiindcă este fragilă. Dacă ar fi eternă, ar fi vulgară. Dacă ar fi garantată, ar deveni mobilier. Farmecul ei vine din faptul că se destramă chiar în timp ce o trăim.

Am văzut oameni fericiți și mi s-au părut întotdeauna puțin inconștienți, dar nu în sensul prostesc al cuvântului. Inconștiența lor era o grație. Ei reușeau, pentru câteva clipe, să uite verdictul. Să mănânce, să danseze, să iubească, să-și facă planuri pentru o vară care, în ordinea cosmică a lucrurilor, nu are nicio importanță. Și totuși, ce importanță imensă capătă vara aceea pentru ființa condamnată să aibă nevoie de motive! Omul nu trăiește din adevăr, ci din amânarea lui. Fericirea este una dintre cele mai elegante amânări.

Disperarea, în schimb, este brutal de lucidă. Ea nu minte, dar tocmai de aceea nu poate fi locuită permanent. Nimeni nu poate trăi multă vreme în adevărul integral al propriei nimicnicii. Ne-ar arde nervii, ne-ar transforma în cenușă înainte ca moartea să aibă timp să ne revendice. De aceea fericirea devine ultimul liant al disperării: nu pentru că o contrazice, ci pentru că o ține laolaltă. Ea este sfoara subțire cu care legăm un pachet de întuneric și îl numim viață.

Mi se pare că cei care caută fericirea pură sunt condamnați la o dezamăgire inutilă. Fericirea nu există pură. În ea intră mereu puțină teamă, puțină vinovăție, puțină memorie a pierderii. Chiar și în cel mai intens moment de bucurie se ascunde un animal mic care știe că totul va trece. Sărutul conține despărțirea, nașterea conține doliul, extazul conține oboseala de după. Nu există lumină fără restul ei de cenușă. Numai oamenii superficiali cer fericirii să fie inocentă.

Eu nu mai cer asta. Dacă fericirea vine, o primesc ca pe un vizitator care nu trebuie întrebat cât rămâne. Am învățat să nu-i verific bagajele. Știu că poartă în ele începutul plecării. Dar pentru câteva minute, poate pentru câteva zile, ea face suportabilă această enormă lipsă de sens în care ne zbatem cu o demnitate adesea comică. Ne așază mâna pe frunte și ne spune, fără să ne mintă complet, că putem continua.

Poate că aici se află adevărata ei noblețe: fericirea nu ne salvează, dar ne împiedică să ne predăm prea devreme. Este o complicitate între instinct și iluzie, între corpul care vrea să mai respire și mintea care a înțeles prea mult. Când suntem fericiți, nu devenim nemuritori, ci doar mai puțin obsedați de moarte. Nu devenim întregi, ci doar acceptăm pentru o clipă fisura ca ornament.

De aceea nu mai privesc fericirea ca pe o destinație. O privesc ca pe ultimul nod făcut pe funia care ne coboară în întuneric. Fără ea, disperarea s-ar risipi în haos, ar deveni pură cădere. Cu ea, disperarea capătă formă, ritm, uneori chiar frumusețe. Fericirea este modul în care abisul învață să surâdă. Iar eu, deși nu am încredere în niciun surâs, trebuie să recunosc: uneori, tocmai acest surâs ne ține în viață.