Întoarcerea la mamă

"Unde mamă!?" Acest strigăt primitiv, născut dintr-o margine a sufletului unde speranța a putrezit şi nimicul începe să înflorească, nu caută răspunsuri, ci confirmarea unei prezenţe. Am ajuns să mă întorc mereu acolo, în acel sanctuar obosit, unde timpul îşi pierde sensul şi risipa existenţei devine suportabilă sub forma unei mângâieri materne. Tot ce am ratat, toate trenurile care au surâs batjocoritor din colbul unei gări imaginare, nu sunt decât fragmente de viaţă care s-au dizolvat într-un prezent ce râde de mine, gol şi indiferent.

Mi-e imposibil să nu văd în mine însumi un eşec structural, o dezordine genetică a fiinţei, programată să se piardă între alternative niciodată alese şi drumuri pe care nici nu le-am bănuit. Regretul – acest parazit care sapă în viscerele memoriei – nu are nevoie de motive, ci doar de spaţiu. Mi-am acordat cu generozitate tot spaţiul lumii pentru eşec, cu speranţa absurdă că ruina însăşi ar putea dăinui. Fiecare moment în care am stat pe peron, privindu-mi viaţa trecând pe lângă mine, nu a fost decât repetarea fidelă a unei traume primordiale: absenţa unei chemări autentice, a unui sens imposibil de atins.

Viaţa mea? Un dezastru orchestrat meticulos, cu fiecare decizie amânată, fiecare curaj înăbuşit în faşă, fiecare vis murdărit de anxietate şi deznădejde. Au trecut trenuri, fiecare promiţând altceva – dragoste, împlinire, ruptură de sine, salvare –, dar eu nu am urcat în niciunul: paralizat sub povara închipuirii unei mame care m-ar aştepta mereu, indiferent de devieri sau ratări. O iluzie, poate ultima iluzie care încă mă mai ţine în viaţă.

M-am rătăcit în propriul haos, un labirint în care mintea mea e atât de obişnuită cu pereţii încât a uitat să mai caute ieşirea. Din acest abis, tot ce mai pot striga e acest „unde, mama?”, ca un copil bătrân, împovărat de o zădărnicie care şi-a pierdut orice nuanţă de tragic, rămânând pură, perfectă, sterilă. Mama devine nu o persoană, ci o idee, un ultim adăpost, când toate celelalte s-au prăbuşit. O mângâiere iluzorie peste cenuşa unei fiinţări ratate.

Există o voluptate perversă în a-ţi contempla eşecurile, o voluptate care seamănă cu dulceaţa unui plâns liniştitor în braţele mamei. În faţa nimicului, mă întorc mereu acolo: la ultima fiinţă care mă iartă pentru faptul că nu am devenit nimic. Şi din această absenţă, această goliciune de sens, nu mai rămâne decât o întrebare şoptită, o rugă – strigătul gol al unui om care n-a ştiut niciodată să urce în niciun tren, dar care încă speră zadarnic că, la capătul ruinei, mama îl va primi şi de data asta.