Luxul vulgar al celor care confundă gustul cu prețul

Am ajuns să cred că bunul gust nu este o calitate estetică, ci o formă de rușine bine educată. Cine are gust știe când să se oprească. Cine nu are, continuă să adauge: încă o culoare, încă un logo, încă o certitudine, încă o frază despre sine. Calicia bunului gust nu este zgârcenia celui care nu vrea să cheltuiască, ci lăcomia celui care nu suportă tăcerea lucrurilor simple.

Există oameni care intră într-o cameră și o transformă imediat într-un inventar al fricii lor. Tot ce poartă, tot ce spun, tot ce aleg pare să strige: priviți-mă, confirmați-mă, salvați-mă de anonimat. Dar anonimatul este, uneori, ultimul refugiu al eleganței. A fi discret într-o lume de vitrine urlătoare a devenit aproape o formă de martiriu. Să nu-ți expui izbânda, să nu-ți decorezi nefericirea cu aur fals, să nu-ți transformi casa într-un mausoleu al achizițiilor — iată niște virtuți atât de rare încât par defecte.

Calicia bunului gust începe acolo unde omul nu mai vrea să vadă, ci să posede. El nu mai privește o haină pentru că are o linie frumoasă, ci pentru că poate fi recunoscută de ceilalți. Nu mai ascultă muzica, ci o folosește ca să-și indice tribul. Nu mai citește o carte, ci o așază într-o fotografie. Nu mai trăiește experiențe, ci produce dovezi. În fond, această calicie este foamea de semne. Omul contemporan nu vrea frumusețe; vrea chitanța frumuseții.

Mă obsedează această degradare fiindcă o recunosc și în mine. Am simțit de multe ori tentația de a alege nu ceea ce îmi este necesar, ci ceea ce mi-ar construi o imagine mai suportabilă. În fața unei oglinzi, omul nu se îmbracă niciodată singur. Se îmbracă pentru fantome: pentru cei care l-au umilit, pentru cei care l-au ignorat, pentru cei care nu-l vor iubi niciodată. Gustul devine atunci o răzbunare mică, iar stilul — un tribunal de provincie.

Nu vulgaritatea mă sperie cel mai mult, ci siguranța ei. Omul lipsit de gust nu se îndoiește. El este triumfal. Își poartă excesul ca pe o decorație militară. Are convingerea că vizibilul este superior subtilului, că scumpul este superior adecvatului, că multul este superior suficientului. În această ordine stricată a lumii, bunul gust pare aproape o slăbiciune: nu promite spectacol, nu garantează aplauze, nu umple ecranul. El doar așază lucrurile în locul unde nu mai cer nimic.

Am cunoscut camere sărace, cu o cană ciobită și o perdea spălată până la transparență, care aveau mai multă noblețe decât saloane încărcate de obiecte triumfătoare. Frumusețea nu cere neapărat bogăție; cere o inteligență a renunțării. A ști ce să nu cumperi, ce să nu spui, ce să nu arăți — acestea sunt formele cele mai înalte ale gustului. Dar ele sunt aproape imposibile într-o epocă în care absența pare suspectă, iar discreția este confundată cu eșecul.

Calicia bunului gust se manifestă și în limbaj. Oamenii nu mai vor să vorbească limpede, ci impresionant. Își acoperă golul cu termeni mari, cu expresii prețioase, cu afectări de salon. Cuvintele devin bijuterii ieftine pe gâtul unei idei moarte. De aceea prefer uneori o propoziție aspră, aproape urâtă, dar adevărată, unei cascade de formulări elegante care nu spun nimic. Gustul nu înseamnă parfumarea vidului. Înseamnă să ai curajul proporției.

Mi se pare că omul cu adevărat rafinat are o relație bună cu limita. El nu se teme să pară mai puțin decât este. Dimpotrivă, înțelege că tot ce este profund nu se agită la suprafață. Un copac bătrân nu-și lipește pe trunchi eticheta vârstei. O piatră nu-și explică densitatea. O femeie frumoasă nu devine mai frumoasă prin disperarea de a demonstra asta. Un bărbat cultivat nu are nevoie să-și verse biblioteca peste fiecare conversație. Tot ce trebuie demonstrat excesiv ascunde o rană.

Și totuși, nu pot condamna complet această calicie. Ea este, în felul ei grotesc, o suferință. Omul vulgar este adesea un om speriat, care a descoperit prea devreme că lumea judecă după aparențe și prea târziu că aparențele nu mântuiesc. El îngrămădește obiecte în jurul său ca un copil care ridică ziduri din jucării împotriva nopții. Râdem de prostul gust, dar rareori îi auzim plânsul. În spatele fiecărei ostentații se ascunde o cerere jalnică de îndurare: spune-mi că valorez ceva.

Adevăratul bun gust are ceva funebru. El acceptă moartea excesului. Acceptă că nu totul trebuie strigat, că nu orice dorință merită satisfăcută, că nu orice gol trebuie umplut. Într-o lume care confundă abundența cu sensul, gustul autentic este o mică practică a dispariției. Să alegi puținul potrivit în locul multului triumfător înseamnă să recunoști că omul nu se salvează prin acumulare. Se salvează, dacă se salvează vreodată, printr-o anumită liniște a formei.

De aceea, când privesc calicia bunului gust, nu văd doar kitsch, ci o metafizică ratată. Văd suflete care au pierdut măsura și încearcă să o cumpere. Văd oameni care nu mai pot locui în ei înșiși și își mobilează disperarea cu semne de prestigiu. Văd o civilizație care a înlocuit frumusețea cu efectul, eleganța cu brandul, discreția cu expunerea. Și, poate cel mai trist, văd cât de ușor a devenit să pari cineva și cât de greu a rămas să fii.