Să lași lumina aprinsă

Nu, nu de frică dar de teamă, de teama că o dată stinsă…nu se va mai aprinde. Nu mi-e frică de întuneric căci ma bântuie demult însă mi-e groază de clipa chiar de dinaintea lui!

O zi vine, alta pleacă și rutina asta, în timp, devine certitudine tocmai prin caracterul ei repetitiv și consecvent. În fiecare seară lași soarele să plece fără grijă ori nici nu-i mai dai atenție, știind că mâine va veni din nou. O zi e doar o zi din multele ce stau să vină.

Când însă această certitudine începe să dispară...brusc viața ta capătă margine. Zilele nu mai sunt doar zile ci fiecare poate fi ultima zi. Nopțile nu mai aduc odihnă ci doar frământări și așteptare. până la epuizare. Diminețile te găsesc din ce în ce mai obosit, mai secătuit. Pare că ai destul timp să te consumi însă prea puțin să poți privi înainte. Ai încă destul timp să suferi dar nu să râzi?!, te întrebi.

Problema nu este timpul ci incertitudinea. Prizonier al timpului ai fost și vei fi până la final însă abia când te-a încătușat i-ai simțit prezența. Incertitudinea! Incertitudinea este cătușa timpului și mă întreb ce rămâne din om când timpul îi fură tot, încătușându-l?

Fără planuri de viitor, fără dorințe, fără proiecții ale speranței și fără siguranța conservării prezentului, omul, tu, eu, noi, rămânem doar un mănunchi de amintiri și regrete, uscat cu fiecare bătaie a inimii.



Adăugat la noiembrie 5, 2020

Lasă un răspuns