Mă gândesc adesea la singurătate ca la un vast tărâm de tăcere nesfârșită, unde fiecare pas ecou e doar o amintire a sunetului. Este frapant cum există desigur un miez de eliberare în izolare, dar totuși tot de aici, izvorăște și agonia absenței unei alte inimi care să pulseze același ritm cu tine. În reflecțiile mele, văd cum singurătatea este un cadru de paradoxuri – este un fel de paradă tăcută în care mă încolțesc, o serenadă funerară în absurd, un pustiu fertil unde fiecare vis se scutură de praf sub privirea derutantului compromis al realității.
Nu mi-e greu în singurătate… mi-e necaz! Mi-e ciudă că nu știu a-i naviga hotarele și inveitabi mă rătăcesc încet încet, rămânând fără aer.
