Culorile din colorat
Am înțeles târziu, și cu acea rușine care nu mai cere iertare fiindcă știe că iertarea ar fi încă o formă de invazie, că prezența mea nu a fost întotdeauna un dar. Există oameni în viața cărora intrăm convinși că aducem lumină, când de fapt mutăm mobilierul interior al ființei lor fără să întrebăm dacă aveau nevoie de ordine. Eu am numit asta grijă. Poate era, într-adevăr, grijă. Dar grija, când devine prea caldă, sufocă. Când se așază prea aproape, fură oxigenul. Când se confundă cu destinul celuilalt, începe să semene cu o ocupație blândă.
În imaginea aceasta simplă, aproape copilărească, a coloratului, se ascunde una dintre cele mai crude descoperiri ale maturității: că uneori mâna mea, deși întinsă cu iubire, modifică felul în care celălalt își poate alege culorile. Nu îi iau creioanele din mână, nu îi rup foaia, nu îi spun explicit ce să facă. Și totuși, prin simplul fapt că sunt acolo, prin intensitatea mea, prin așteptările mele tăcute, prin frica mea de a pierde, prin dorința mea de a fi necesar, îi îngustez spectrul. Celălalt nu mai colorează liber, ci cu mine în fundal. Cu mine ca martor. Cu mine ca presiune. Cu mine ca posibilă rană.
Este teribil să descoperi că sinceritatea nu te absolvă. Că intențiile bune nu sunt o monedă universală cu care poți plăti toate pagubele. Am crezut multă vreme că dacă nu vreau să rănesc, nu rănesc. Ce copilărie morală! Răul cel mai subtil nu vine mereu din cruzime, ci dintr-o iubire care nu știe să stea la distanță. Dintr-o prezență care se justifică prin devotament, dar care, în adânc, se teme să nu devină dispensabilă. Poate că aici începe adevărata vinovăție: nu în faptul că am fost rău, ci în faptul că am fost prea mult.
Mă gândesc la oamenii care, fără mine, poate ar fi respirat altfel. Poate ar fi ales alte drumuri, alte culori, alte greșeli, mai potrivite lor. Poate tristețea lor ar fi fost mai curată, bucuria lor mai spontană, curajul lor mai puțin negociat. Poate că, din dorința de a-i feri de frig, le-am furat iarna necesară. Poate că am confundat protecția cu apropierea și apropierea cu dreptul de a rămâne.
Există o formă de iubire care nu cere să fie ținută minte. O formă mai înaltă, și tocmai de aceea aproape imposibilă, care acceptă că absența ta poate fi cel mai bun lucru pe care îl poți oferi. Nu ca pedeapsă, nu ca melodramă, nu ca gest de superioritate rănită, ci ca luciditate. Să poți spune: fără mine, poate îți va fi mai bine. Fără umbra mea, poate vei vedea albastrul pe de-a întregul. Fără nevoia mea de a fi inclus în tabloul tău, poate vei desena ceva ce nu mi-aș fi putut imagina niciodată.
Și totuși, această conștientizare nu are nimic eroic. Nu mă simt nobil când o formulez. Mă simt doar obosit de mine însumi. A renunța la locul tău în viața cuiva nu este întotdeauna un act frumos; uneori este doar recunoașterea tardivă a unei disproporții. A faptului că ai ocupat mai mult spațiu decât ți se cuvenea. Că ai numit iubire ceea ce era, în parte, frică. Că ai vrut să fii culoare, dar ai devenit contur. Ai vrut să dai intensitate, dar ai strâns marginile.
Poate că maturitatea afectivă începe în clipa în care nu ne mai întrebăm doar dacă iubim, ci și ce efect are iubirea noastră asupra libertății celuilalt. Dacă lângă noi omul înflorește sau se corectează. Dacă devine mai viu sau doar mai atent să nu ne doară. Dacă își alege culorile pentru că le simte sau pentru că a învățat ce nuanțe suportăm noi.
Iar eu, privind în urmă, nu mai pot cere ca toate desenele să mă includă. Unele trebuie terminate fără mine. Unele trebuie refăcute după plecarea mea. Unele poate că au nevoie de o foaie nouă, curată, unde numele meu să nu mai fie nici măcar o urmă de grafit. Este o tristețe în asta, dar și o justiție discretă. Fiindcă nu orice pierdere este o tragedie. Uneori, pierderea mea este începutul spațiului tău.
Culorile Din Colorat
(versuri de Ionut Sandu)
sunt drumuri reci când mergi pe lângă mine
că tot ce-i nevăzut-n ochi-mi slabi se vede bine
și nu-i nici har , nici dar și nu e nici magie
să pot sa ștergi culori din orice amintire
Atât amar de drum bătut
Te-a încuiat În propriul lut
Și-n orizonturi sfărâmate
Unde lumina nu răzbate
MAi tot umblat nestingherit
Și-ai oferit tot ce-ai primit
Dar drumul ăsta ți-a furat
Culorile din colorat
Fără mine, poate-ai vedea
Că cerul are-ntr-adevăr culoarea sa
Fără mine ai dezlega
Blestemul lipsei de culori din viața ta
sunt drumuri reci când mergi pe lângă mine
și totuși mergi că știi că merg cu tine
și-ai strămutat și munți și ape, și chiar și cerul l-ai mutat
și azi nici sfinții nu pot spune, de cum la toate-ai rezistat
Atât amar de drum bătut
Te-a încuiat În propriul lut
Și-n orizonturi sfărâmate
Unde lumina nu răzbate
Și nu am cum să nu iubesc
C-atâta drum cu mine-ai mers
Dar drumul ăsta ți-a furat
Culorile din colorat
Fără mine, poate-ai vedea
Că cerul are-ntr-adevăr culoarea sa
Fără mine ai dezlega
Blestemul lipsei de culori din viața ta
Atâta drum am tot bătut
Și-atâte-albume am umplut
Dar drumul ăsta ți-a furat
Culorile din colorat
Fără mine, poate-ai vedea
Că cerul are-ntr-adevăr culoarea sa
Fără mine ai dezlega
Blestemul lipsei de culori din viața ta
sunt drumuri reci când mergi pe lângă mine
și totuși mergi că știi că merg cu tine
Fără mine, poate-ai vedea
Că cerul are-ntr-adevăr culoarea sa
Fără mine ai dezlega
Blestemul lipsei de culori din viața ta