Inutilitatea ca ultimă formă de luciditate

Există o obscenitate tăcută în felul în care omul se numește ființă supremă. Nu pentru că ar fi modestia o virtute obligatorie, ci pentru că această autoproclamare seamănă cu un cerșetor care, dormind într-un palat abandonat, se declară împăratul ruinelor. M-am gândit adesea că omul nu este centrul lumii, ci doar singura creatură suficient de bolnavă încât să aibă nevoie să creadă asta. Natura nu l-a cerut. Mediul nu l-a așteptat. Existența nu i-a pregătit niciun tron. El a apărut, s-a ridicat în două picioare, a numit asta destin și apoi a început să confunde verticalitatea coloanei cu superioritatea sufletului.

Dacă privesc omul fără mila cu care ne-am obișnuit să ne cosmetizăm specia, văd o ființă eminamente inutilă mediului. Copacul transformă lumina în viață, albina poartă fertilitatea din floare în floare, viermele lucrează pământul cu o umilință pe care niciun sfânt n-a atins-o, iar omul consumă, explică, justifică, decorează și devastează. El nu participă la natură ca o piesă necesară, ci ca o febră. Nu este un organ, ci o inflamație. Dacă ar dispărea mâine, pădurile n-ar ține doliu, oceanele n-ar deveni mai sărace, cerul nu și-ar coborî lumina în semn de reculegere. Dimpotrivă, ceva aproape indecent de liniștit s-ar instala peste lume: o vindecare fără martori.

Omul își construiește religii, cariere, familii, imperii, ideologii, terapii și monumente nu pentru că a descoperit sensul, ci pentru că a descoperit absența lui și s-a speriat

Cel mai greu de acceptat nu este că omul distruge, ci că distruge fără a fi indispensabil. Catastrofele lui nu au măreția tragediei, ci ridicolul accidentului produs de vanitate. Ne place să spunem că avem roluri, misiuni, chemări. Eu bănuiesc că aceste cuvinte sunt pansamente puse peste o gaură care nu se închide. Omul inventează scopul fiindcă nu suportă să fie un eveniment trecător. Își construiește religii, cariere, familii, imperii, ideologii, terapii și monumente nu pentru că a descoperit sensul, ci pentru că a descoperit absența lui și s-a speriat. Sensul este felul elegant în care frica își pune cravată.

În raport cu propria existență, omul este la fel de inutil. Nu se locuiește pe sine, se suportă. Se trezește în fiecare dimineață nu fiindcă viața îl cheamă, ci fiindcă mecanismele trupului nu cer aprobarea disperării. Respirația continuă cu o indiferență aproape insultătoare față de întrebările spiritului. Inima bate chiar și în cei care nu mai au niciun motiv să o asculte. Aici se află una dintre marile cruzimi ale condiției umane: organismul vrea să dureze, conștiința vrea să înțeleagă, iar între ele se naște o ființă sfâșiată, condamnată să caute justificări pentru o persistență biologică lipsită de metafizică.

Am impresia că omul nu trăiește pentru un scop, ci pentru propria plăcere, iar când plăcerea se termină, începe filosofia. Tot ce numim civilizație poate fi citit ca o amplificare rafinată a confortului: să nu ne fie frig, foame, teamă, singurătate, rușine; să fim admirați, atinși, confirmați, distrați; să uităm câteva ore că suntem muritori și să numim acea uitare fericire. Omul nu este ființa care caută adevărul, ci ființa care caută un adevăr suportabil. Iar dacă adevărul nu se lasă domesticit, îl înlocuiește cu divertisment, iubire, ambiție sau credință.

Nu spun acestea cu dispreț, ci cu o oboseală care a trecut prin dispreț și l-a găsit prea tânăr. Omul este jalnic tocmai pentru că este capabil de luciditate. Un animal nu este inutil pentru sine, fiindcă nu are sine în sensul nostru toxic. Nu se întreabă de ce există, deci nu se prăbușește sub povara răspunsului absent. Omul, însă, are blestemul întrebării. El vrea să știe de ce, deși universul pare construit fără această politețe. Întrebarea este instrumentul prin care ne-am depășit condiția și, simultan, cuțitul cu care ne-am deschis rana.

Nulitatea poate sta la baza nefericirii noastre nu pentru că suntem nimic, ci pentru că știm că suntem nimic și totuși dorim să fim totul. Această contradicție este miezul putred al conștiinței. Vrem eternitate într-un corp care se strică, vrem iubire absolută într-o psihologie plină de umbre, vrem sens într-un univers care nu pare să ofere decât succesiuni, coliziuni, descompuneri și cicluri impersonale. Vrem ca moartea să fie o ușă, nu un zid. Vrem ca suferința să educe, nu doar să doară. Vrem ca pierderile să fie lecții, nu simple amputări ale atașamentului. Toate acestea sunt forme ale aroganței noastre rănite.

Și totuși, există oameni care nu pun multe întrebări. Îi privim uneori cu superioritate, ca pe niște ființe incomplete, adormite în rutina lor, mulțumite cu pâine, salariu, familie, televizor, vacanță, mici bucurii și mici dușmănii. Dar poate că tocmai acolo se ascunde o binecuvântare pe care lucidul o pierde pentru totdeauna. Indiferența nu este mereu prostie; uneori este instinct de conservare. A nu întreba prea mult poate fi o formă de sănătate. A nu scormoni sub pielea zilei poate fi singurul mod de a rămâne întreg. Fericiți cei care nu simt nevoia să desfacă lumea până la os, fiindcă osul nu are niciun mesaj pentru ei.

Eu nu pot invidia complet această indiferență, dar nici nu o pot condamna. Cel care nu întreabă trăiește într-o cameră modestă, dar încălzită. Cel care întreabă sparge pereții și descoperă că afară nu era libertate, ci frig cosmic. Inteligența ne-a promis eliberarea și ne-a dat, în schimb, o panoramă mai clară a inutilității. Cu cât înțelegi mai mult, cu atât scade farmecul de a participa. Analiza este acidul care dizolvă iluziile, dar nu pune nimic locul lor. Ea curăță altarul și lasă piatra goală.

Poate că omul este ființa supremă doar în măsura în care este suprem de conștientă de propria lipsă de rost. Nu prin măreție se deosebește, ci prin capacitatea de a-și contempla dezastrul. Niciun animal nu-și transformă foamea în metafizică, frica în teologie, împerecherea în poezie și moartea în sistem filosofic. Aceasta este splendoarea și rușinea noastră: fabricăm sens din neant ca un păianjen care își țese pânza peste o prăpastie, sperând că firul subțire va ține loc de pod.

În final, nu cred că omul are un rol. Cred că are impulsuri, frici, plăceri, povești și o nevoie disperată de a nu se simți accidental. Rolul este retrospectiva orgoliului. Spunem că am fost făcuți pentru ceva fiindcă nu suportăm ideea că ne-am întâmplat. Dar poate că adevărata luciditate începe abia când încetăm să ne mai cerem scuze cosmice pentru existență. Suntem inutili, da. Inutili naturii, inutili mediului, inutili propriei noastre pretenții de necesitate. Dar în această inutilitate există o libertate neagră: dacă nimic nu ne justifică, atunci nici nimic nu ne absolvă. Rămânem singuri cu gesturile noastre, fără martori cerești, fără verdict final, fără sens garantat.

Iar aceasta este partea cea mai grea: nu faptul că suntem inutili, ci faptul că trebuie să trăim ca și cum n-am fi. Să iubim, știind că iubirea nu salvează specia de absurd. Să muncim, știind că munca nu repară vidul. Să râdem, știind că râsul este doar o convulsie luminoasă a unui animal care va muri. Să continuăm, nu pentru că există un motiv, ci pentru că oprirea cere un curaj pe care cei mai mulți îl amână până când moartea îl execută în locul lor.

Omul nu este necesar. Dar poate tocmai această lipsă de necesitate îl definește mai sincer decât toate mitologiile sale despre destin. Este o ființă care se zbate într-un univers ce nu i-a cerut nimic și care, în loc să tacă, a inventat muzica, crima, rugăciunea, tandrețea, filosofia și minciuna. O ființă inutilă, dar incapabilă să fie simplă. O eroare care suferă de profunzime. O nulitate care, din când în când, are eleganța de a plânge în fața propriei absențe de rost.