Rame Goale

...sau despre muzeul lucrurilor care n-au fost...

Trăiesc, uneori, cu senzația că pereții nu sunt făcuți să susțină case, ci renunțări. Un perete plin de rame goale îmi pare mai sincer decât un perete încărcat cu fotografii, fiindcă fotografiile mint prin selecție: aleg o clipă, o îngheață, o spală de rușine, o învață să pară importantă. Rama goală, în schimb, nu promite nimic. Ea stă acolo ca o gură fără cuvinte, ca o rană acoperită cu grijă, ca un loc în care viața a fost chemată și n-a venit. Iar eu, privind aceste goluri ordonate, nu văd lipsă, ci un fel de contabilitate crudă a destinului: aici putea să fie o vară, aici putea să fie o iertare, aici putea să fie un copil, aici putea să fie o plecare care să nu doară, aici putea să fie dragostea aceea pe care am amânat-o până când s-a transformat în cenușă.

Am învățat, prea târziu, că regretul nu apare doar după evenimente; uneori el se naște din evenimentele refuzate. Există o vină a lucrurilor neîntâmplate, o vină fără martori, fără proces, fără posibilitatea de a cere scuze. O viață poate fi ruinatǎ nu numai de ceea ce s-a petrecut, ci și de ceea ce a fost ținut în viață doar ca promisiune. Câteodată, ceea ce nu s-a consumat rămâne mai puternic decât orice fapt împlinit. Un „poate” repetat destul de mult timp devine un sicriu elegant. O invitație ignorată de prea multe ori se transformă într-o fantomă care locuiește în camerele interioare ale omului și îi șoptește, noaptea, că n-a pierdut doar o ocazie, ci o versiune posibilă a propriei ființe.

Eu mă uit la aceste rame goale ca la niște ferestre care nu deschid nimic. Și mă întreb cât din mine este, de fapt, o colecție de absențe bine păstrate. Nu mi-e teamă de ceea ce am trăit; mă sperie infinit mai mult ceea ce n-am avut curajul să trăiesc. În jurul nostru, lumea ne împinge să celebrăm reușitele, dar rareori ne cere socoteală pentru lasitățile elegante, pentru micile amânări care, adunate, fac dintr-un om o cameră nelocuită. Ne învață să ne mândrim cu ce am atins, însă nimeni nu ne arată cum să plângem pentru ceea ce am lăsat să moară înainte de a se naște.

Rama goală e o formă de cruțare și, în același timp, de tortură. Ea păstrează intactă posibilitatea. Nu o lasă să se degradeze în realitate, unde totul ar fi fost mai murdar, mai dezamăgitor, mai omenesc, poate chiar salvator. În golul ei, imaginația poate proiecta orice: un iubirii ratate îi poți da perfecțiune; unui drum neluat îi poți da demnitate; unei întâlniri evitate îi poți da măreție. Poate că tocmai de aceea ne agățăm de ceea ce n-a fost. Pentru că ne oferă luxul imposibilului fără prețul concretului. Dar acest lux este otrăvit. El nu hrănește, ci prelungește foamea. Nu vindecă, ci îmblânzește rana doar cât să nu se închidă niciodată.

Am ajuns să cred că omul nu își poartă viața în amintiri, ci în spațiile dintre ele. Fotografia fixează chipul; golul fixează dorul. Iar dorul, deși pare nobil, este adesea doar forma rafinată a unei neputințe. Mă uit în mine și văd că nu mă dor atât pierderile, cât toate locurile în care am fost aproape să aleg, aproape să iubesc, aproape să spun adevărul. Aproapele acesta este un continent de ruine. Acolo locuiesc cele mai mari fantome: cuvintele netrăite, îmbrățișările întrerupte, drumurile întoarse din prag, iertările care au murit în gât, fiindcă mândria a fost mai rapidă decât mila.

Poate că peretele cu rame goale este, în fond, muzeul unui suflet care nu a avut îndrăzneala de a se pierde complet. Le ține acolo, frumos aliniate, pentru a nu uita că viața nu se compune doar din ceea ce am înfăptuit, ci și din ceea ce am refuzat până când a devenit ireversibil. Și totuși, dincolo de această tristețe metodică, rămâne o lecție aproape insuportabilă: nimic nu sângerează mai limpede decât posibilul ucis. Ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat. Dar ceea ce n-a fost, dacă îl privești destul de mult, îți arată că ai purtat în tine, fără să știi, propriul tău cimitir. Iar uneori, singura formă de luciditate este să recunoști că ai locuit prea mult timp într-o casă decorată cu absențe și că, din toate fotografiile pe care le-ai fi putut avea, cea mai grea rămâne mereu aceea care nu s-a făcut niciodată.