Războiul de sub pielea mea

Mă cert cu mine așa cum se ceartă două ființe condamnate să împartă aceeași celulă, același aer, aceeași oboseală. Nu este o dispută nobilă, nu este o confruntare între bine și rău, cum mi-ar plăcea uneori să cred pentru a da un sens mai înalt acestei uzuri. Este mai degrabă o încăierare meschină între două jumătăți care nu se suportă, dar care nu pot trăi una fără cealaltă. În mine există mereu unul care acuză și unul care se apără; unul care vrea să plece și unul care strânge din dinți lângă ruine; unul care cere adevăr și unul care inventează scuze pentru a supraviețui încă o zi.

Cel mai cumplit este că, după ce mă cert cu mine, îmi pare rău. Nu pentru că aș fi descoperit brusc o vină clară, ci pentru că îmi dau seama că am lovit singurul martor care mi-a rămas. Mă privesc dinăuntru ca pe un dușman familiar. Îl cunosc prea bine pe cel pe care îl condamn. Știu de ce a tăcut, de ce a fugit, de ce a ales prost, de ce a obosit înainte de vreme. Și totuși, îl judec. Îl chem în fața unui tribunal imaginar și îi cer să dea socoteală pentru o viață pe care niciunul dintre noi n-a știut s-o trăiască.

Disonanța cu propriul sine nu e o simplă neliniște. Este o fisură de fond, o muzică falsă cântată fără pauză în oase. Trăiesc uneori cu impresia că fiecare gest al meu este semnat de altcineva. Spun un lucru și imediat, din spate, se ridică o voce care îl contrazice. Iubesc și mă suspectez de slăbiciune. Refuz și mă suspectez de cruzime. Tac și mă acuz de lașitate. Vorbesc și regret că am dat lumii încă o dovadă a inconsistenței mele. Niciun act nu iese curat din mine. Totul este traversat de o dublă contabilitate a sufletului.

În mine nu locuiește un om, ci o încăpere prost luminată în care două umbre își reproșează reciproc existența.

Am adăpostit sub aceeași piele două entități aflate în antiteză, iar pielea, sărmana, nu are vocația metafizicii. Ea ține laolaltă ce ar fi trebuit poate să se despartă de mult. Una dintre aceste entități vrea ordine, demnitate, coerență, o viață care să poată fi privită fără greață. Cealaltă vrea abandon, impuls, uitare, libertatea murdară de a nu mai fi exemplară nici măcar în fața propriei conștiințe. Prima mă trezește dimineața cu reproșuri; a doua mă adoarme noaptea cu promisiuni. Prima îmi spune că trebuie să devin cineva; a doua râde și îmi amintește că orice devenire sfârșește într-un pat străin, într-un diagnostic, într-o fotografie veche sau într-o tăcere.

Nu știu care dintre ele sunt eu. Poate că niciuna. Poate că eu sunt doar intervalul dintre ele, acel spațiu epuizat în care conflictul se aude, dar nu se rezolvă. M-am amăgit multă vreme că maturitatea înseamnă împăcare. Astăzi cred că maturitatea este doar rafinarea modului în care îți suporți contradicțiile. Nu devii întreg; devii mai politicos cu propria ta sfâșiere. Înveți să nu mai strigi chiar de fiecare dată. Înveți să lași cele două voci să se consume fără să le confunzi cu adevărul ultim. Dar asta nu este pace. Este doar o formă superioară de oboseală.

Când îmi pare rău după ce m-am certat cu mine, regretul are ceva aproape tandru. Ca și cum aș găsi, după o bătaie, un copil ascuns sub masa din bucătărie. Îl certasem crezând că este vinovat, dar el era doar speriat. Atunci îmi vine să-mi cer iertare mie însumi, deși gestul pare ridicol. Cui să-i cer iertare? Celui care a rănit sau celui rănit? Celui care a strigat sau celui care a ascultat? În mine, victima și călăul beau din aceeași cană. Nu există o mântuire clară când autorul loviturii și trupul lovit au aceeași respirație.

Poate de aceea dezamăgirea cea mai mare nu vine din faptul că lumea nu mă înțelege, ci din faptul că nici eu nu reușesc să mă locuiesc fără ostilitate. Sunt pentru mine o casă în care se trântesc uși noaptea. O casă în care fiecare cameră păstrează altă versiune a mea, fiecare convinsă că ea este cea legitimă. Uneori intru într-una și găsesc un om lucid, aproape crud, care nu mai așteaptă nimic. Alteori intru în alta și găsesc o ființă fragilă, absurd de capabilă să spere. Îmi vine s-o disprețuiesc. Apoi îmi vine s-o apăr. Apoi mă satur de amândouă.

Nu există tragedie mai discretă decât aceea de a fi în dezacord cu tine însuți în fiecare zi și totuși de a trebui să funcționezi. Să răspunzi la mesaje, să zâmbești, să cumperi pâine, să pari un om unitar. Civilizația întreagă se sprijină pe această minciună: că suntem persoane coerente. În realitate, cei mai mulți dintre noi suntem adunări provizorii de impulsuri, rușini, amintiri prost digerate și dorințe care se sabotează reciproc. Eu nu mă simt un sine, ci o dezbatere fără moderator.

Și totuși, dacă există o urmă de salvare, ea nu stă în victoria uneia dintre aceste entități. Ar fi prea simplu, prea teatral. Salvarea, dacă îndrăznesc să folosesc un cuvânt atât de compromis, ar fi poate să pot sta între ele fără să mai cer verdict. Să accept că în mine vor continua să se certe cel care vrea să fie curat și cel care știe că este făcut din noroi; cel care caută sens și cel care a înțeles caracterul lui provizoriu; cel care iubește viața dintr-o neatenție și cel care o suspectează de farsă.

Nu mă voi împăca definitiv cu mine. Ar fi o ipocrizie să scriu asta. Dar poate voi învăța să nu-mi mai transform fiecare contradicție într-o execuție. Poate voi putea, într-o zi oarecare, să aud cearta dinăuntru și să nu mai intervin ca un judecător beat de severitate. Să le las pe cele două entități să se privească, să se urască, să se recunoască. Pentru că, oricât m-ar dezamăgi această dualitate, ea este tot ce am. Sub pielea mea nu se află armonia, ci un război civil. Iar eu, bietul supraviețuitor al propriei mele naturi, trebuie să învăț să respir printre dărâmături.