Sufocată de regi și regine, omenirea și-a comandat câte o coroană pentru fiecare locuitor. Sătulă de-atâta degringoladă și sânge spurcat, a dat mulțimii dezlegare la încoronare spre cernirea gloatei, căci coroana putea fi purtată de oricine dar numai cei vrednici o puteau purta pe cap. Pentru toți ceilalți coroana cădea pe gâtlejul lor și-i sugruma. Coroana nu judeca după dreptate sau păcate ci doar după puterea de muncă a fiecăruia. Rânduirea lumii avea nevoie să scape de gloata bolnavă și să îi îngenuncheze în datorie pe toți ceilalți.
Nu, nu era despre bani sau avuție ci despre control și ordine…
Atât de mare era trufia poporului că nici când au simțit mâna rece a morții coborându-le pe șira spinării nu s-au întrebat vreo clipă dacă sunt într-adevăr vrednici de coroană. Lipsiți de orice scut al precauției și îmbătați de propria recunoaștere se auto-încoronau, rând pe rând, regi la masa leilor. În scurt timp, în locul celebrărilor mult așteptate, văile începuseră să urle a chin și jale.
La fel și cu legenda manipulării, nu e domle n-are cum, pe mine? Niciodată 🙂