Nimicnicia adulată

Mă întorc acasă murdar, deși n-am atins nimic

Astăzi am ajuns acasă cu senzația că trebuie să mă spăl pe dinăuntru. Pielea era curată. Hainele nu aveau nicio pată. Nu călcasem într-o baltă, nu atinsesem vreun tomberon. Stătusem doar între oameni. Le ascultasem părerile, le suportasem apropierea, le primisem zâmbetele. Acum îmi venea să-mi scot din urechi tot ce auzisem, ca pe niște insecte intrate acolo din greșeală.

Încă îmi răsună vocea unuia care vorbea despre caracter în timp ce își bătea joc de un om absent. Încă văd mâna altuia, așezată solemn pe piept când își declara bunătatea. Gesturile acelea mă urmăresc mai mult decât cuvintele. Mâna pe inimă, privirea ridicată, pauza gravă înaintea unei banalități: întregul arsenal al omului care își fabrică, sub ochii mei, o statuie din propriul rahat.

Nu trăiesc printre monștri spectaculoși. Asta ar fi aproape reconfortant. Trăiesc printre oameni prezentabili, oameni care își plătesc facturile, își aranjează părul, cunosc formula potrivită pentru fiecare împrejurare. Au pantofi curați și justificări pregătite. Își poartă lipsa de rușine ca pe o haină bine croită. Când intră într-o încăpere, aduc cu ei pretenția că trebuie primiți cu respect, înainte de a fi făcut ceva care să-l merite.

Mă uit la ei și simt acea oboseală scârboasă pe care n-o poate rezolva somnul. Nu sunt obosit de muncă, de drumuri sau de zgomot. Sunt obosit de obligația de a recunoaște drept oameni admirabili niște indivizi pe care abia îi pot suporta. Mi se cere mereu o concesie: să înțeleg, să nu judec, să văd partea bună. Partea bună, la unii, este doar partea pe care au reușit s-o lumineze înainte să intru eu.

N-am de gând să explic nimic. Nu vreau să caut răni vechi în spatele fiecărei obrăznicii, nici copii nefericiți în spatele fiecărui adult care îi calcă pe ceilalți pe gât. Îi las altcuiva această muncă de spălătorie sentimentală. Eu am văzut ce am văzut. Am auzit ce am auzit. În seara asta nu mă interesează originea murdăriei. Mă interesează faptul că sunt obligat să respir lângă ea.

Scriu fără pretenția că voi îndrepta ceva. Nu pregătesc un manifest și nu-mi caut discipoli. Îmi golesc gura de politețea pe care am înghițit-o toată ziua. Dacă sună urât, cu atât mai bine. M-am săturat să pun cuvinte frumoase peste lucruri care put. M-am săturat să-mi parfumez dezgustul, doar ca să nu deranjez nasurile delicate ale celor care îl produc.

Giganții din sala de așteptare

Îi văd venind de la distanță: pieptul împins înainte, mersul apăsat, brațele puțin depărtate, de parcă aerul ar trebui să le facă loc din respect. Au trupuri administrate ca niște anunțuri publicitare. Își etalează greutatea, forța, volumul. Se așază ocupând mai mult decât scaunul. Vorbesc ocupând mai mult decât conversația. Totul la ei cere recunoaștere, de la maxilar până la felul în care lasă cheile pe masă.

Apoi începe inventarul. O analiză, un tratament, o interdicție, un medic mai bun decât celălalt, o durere pe care nimeni n-o înțelege cum trebuie. Din omul acela care intrase ca o instituție a puterii se desfășoară, încet, un nesfârșit cazier medical. Fiecare organ depune o mărturie împotriva imaginii de invincibilitate. Îl ascult cum își descrie fragilitatea și, în aceeași conversație, îi disprețuiește pe cei pe care îi consideră slabi.

Boala nu mă scârbește. N-am niciun verdict împotriva cărnii care cedează. Mă scârbește omul care își cere cu minuțiozitate mila și îi refuză altuia dreptul la ea. Acela care își tratează propriul simptom ca pe o tragedie națională și suferința vecinului ca pe o dovadă de neputință. Trupul lui nu este vinovat. Spectacolul lui este. Între două înghițituri de apă, se proclamă iar stăpân peste o lume pe care n-o poate suporta fără programare.

Am stat lângă asemenea oameni la masă. Își verificau atent pastilele, apoi îmi țineau discursuri despre tărie. Cereau să fie feriți de curent, dar râdeau de sensibilitatea cuiva. Își numărau orele de somn și își proclamau superioritatea asupra celor epuizați. Îi priveam cum împacă, fără să clipească, grija nelimitată pentru propria persoană cu disprețul nelimitat pentru vulnerabilitatea altuia. Niciun mușchi nu le tremura de jenă.

Mi se pare grotescă această monumentalitate care pretinde că n-are fisuri, în timp ce își recită zilnic fisurile tuturor celor aflați în apropiere. N-aș avea nimic de spus dacă ar exista o urmă de modestie. Dar nu. Omul își pune dosarul medical sub braț și continuă să se poarte ca o sentință. Îl aud împărțind lumea în tari și slabi și mă uit la plicul lui cu comprimate, așezat lângă telefon.

Nu-mi trebuie perfecțiune. Mi-ar ajunge puțină rușine. Mi-ar ajunge să nu mai aud lecții despre invulnerabilitate de la oameni care își transformă fiecare indispoziție într-o obligație pentru cei din jur. Să nu mai fiu chemat să admir fațada în timp ce țin, cu propriile mâini, schela din spatele ei. Dar fațada rămâne solemnă. Și eu rămân acolo, politicos, cu gustul acela metalic al scârbei în gură.

Fiecare mediocru își este eveniment

Există o fericire de sine care mă înspăimântă mai mult decât prostia. Prostia poate sta într-un colț și poate tăcea. Fericirea de sine se ridică în picioare, cere atenție și începe să vorbească. O văd pe fețele celor care n-au nimic de spus, dar sunt absolut convinși că lumea a întârziat nepermis de mult să-i asculte. Se prezintă pe ei înșiși cu solemnitatea cu care s-ar anunța o descoperire.

Unul îmi povestește, timp de o jumătate de oră, cât de diferit este de ceilalți. Îl ascult și nu găsesc nicio propoziție care să nu fi fost rostită deja, în aceeași formă, de altcineva. Altul își laudă sinceritatea după ce a livrat câteva răutăți comode. Un al treilea își numește rigiditatea principiu și lipsa de curiozitate maturitate. Fiecare își lipește o etichetă prețioasă pe ceea ce, privit de aproape, este doar o limită.

Nu mă revoltă viața obișnuită. Nu disprețuiesc omul care își vede de treabă și nu pretinde că a reinventat existența. Îmi provoacă greață mediocrul care își cere festivitatea. Acela care intră în orice discuție cu sentimentul că prezența lui ridică nivelul. Acela care, după trei fraze fără conținut, își dă singur dreptate printr-o înclinare satisfăcută a capului. Îl văd cum se felicită în tăcere și îmi vine să plec înainte să înceapă aplauzele imaginare.

Unii au făcut din părerile lor un sanctuar în care orice întrebare este o profanare. Nu poți cere un exemplu fără să-i rănești. Nu poți spune că nu înțelegi fără să fii suspectat de ostilitate. Sunt disponibili pentru admirație, nu pentru conversație. Când vorbesc cu ei, simt că trebuie să-mi las mintea la intrare, lângă umbrelă, ca să nu zgârii mobilierul fragil al certitudinilor lor.

Îi aud spunând că nu le pasă ce crede lumea. După aceea mă verifică din priviri, să vadă dacă am fost impresionat. Își anunță independența cu o sete de aprobare care aproape îi face să gâfâie. Nu le ajunge să fie mulțumiți de ei. Trebuie să particip și eu. Trebuie să le confirm că bucuria lor de sine este justificată, că micile lor izbânzi au amploare, că banalitatea lor este, în fond, o rară formă de profunzime.

Mă uit la fețele acelea senine și mă simt jefuit de aer. Eu îmi verific uneori o propoziție de zece ori înainte s-o spun. Ei își pronunță golul cu o siguranță care ar putea susține poduri. Nu-i invidiez pentru inteligență, fiindcă nu despre ea este vorba. Îi invidiez, cu o invidie murdară, pentru absența oricărei jene. Au ajuns la capătul propriei persoane și au confundat marginea cu infinitul.

Virtutea ținută la vedere

Am văzut oameni care nu pot face un bine fără să-i atașeze o plăcuță cu numele lor. Gestul nu există până nu poate fi povestit. Ajutorul nu este complet până nu produce recunoștință vizibilă. Stau în fața celui ajutat cu aerul creditorului care a acceptat, din generozitate, să amâne scadența. Își țin bunătatea la vedere și urmăresc dacă o observă toată lumea. Dacă nu, o aduc singuri în discuție.

Unul mi-a povestit atât de mult despre ce făcuse pentru cineva, încât, la sfârșit, omul ajutat dispăruse din poveste. Rămăsese numai binefăcătorul, enorm, ocupând fiecare propoziție. Suferința celuilalt devenise decorul unei cariere morale. Îl ascultam și mă gândeam la felul în care se folosesc oamenii până și de nefericirea altora ca să-și ridice, cu materiale gratuite, un monument mai înalt.

Îi văd indignați în public și indiferenți în apropiere. Au o disponibilitate nesfârșită pentru dureri îndepărtate, acele dureri care nu le cer să-și întrerupă masa, să-și schimbe programul, să suporte o prezență incomodă. Vorbesc frumos despre omenie și se răstesc la omul care le aduce o farfurie. Își declară grija față de lume, apoi fac un apropiat să se simtă vinovat pentru că a avut nevoie de ei într-o zi nepotrivită.

Mi-au trecut prin față atâtea chipuri profund preocupate de dreptate, încât am ajuns să mă uit mai întâi la felul în care își tratează interlocutorul. Acolo nu mai încape toată recuzita. Acolo se vede mâna care întrerupe, ochiul care se plictisește, zâmbetul care pedepsește. Nu mă impresionează vocabularul unui om care mă strivește cu aceeași gură cu care proclamă respectul. Cuvintele lui bune ajung la mine ca niște flori aruncate peste o insultă.

Mă dezgustă mai ales micile contabilități ale virtuții. Cine a oferit mai mult, cine a fost mai prezent, cine și-a sacrificat mai multe ore. Ascult aceste inventare și aud prețul pus pe fiecare gest. Nimic nu a fost dat. Totul a fost depus undeva, în așteptarea dobânzii. Chiar și îmbrățișarea are, în asemenea mâini, ceva dintr-o chitanță pe care va trebui s-o recunosc mai târziu.

Nu am chef să mulțumesc pentru bunătatea care îmi cere să rămân mic. Nu am chef să pup mâna întinsă dacă mâna aceea ține minte, pentru totdeauna, fiecare centimetru cu care s-a apropiat de mine. Prefer uneori un refuz curat. Are măcar decența să nu intre în casă deghizat în dar. Măcar nu mă obligă să păstrez, lângă obiectul primit, și umilința de a fi fost primit în mila cuiva.

Oameni buni, numai să nu-i încurci

La început sunt toți disponibili. Zâmbesc, ascultă, spun că înțeleg. Îmi oferă o bunăvoință largă, impecabilă, până în clipa în care prezența mea le cere ceva concret. Atunci îi văd cum se strâng. Nu mult, nu neapărat spectaculos. Se schimbă un ton, se scurtează o frază, apare o privire spre ceas. Bunătatea lor are program redus și o listă foarte exactă de situații în care nu poate fi contactată.

Am auzit oameni spunând că fiecare are dreptul să fie el însuși. După aceea i-am văzut pedepsind o abatere minusculă de la gusturile lor. O haină, o alegere, o tăcere, o viață dusă altfel. Nu suportă libertatea celuilalt decât dacă arată ca propria lor copie. Mă privesc cu toleranță până când nu le mai ofer imaginea în care se simt confortabil. Atunci toleranța capătă dinți și începe să-mi explice, zâmbind, ce este în neregulă cu mine.

Am stat în preajma unor oameni care își cereau toate circumstanțele favorabile și nu acordau nimănui niciuna. Pentru ei exista context. Pentru ceilalți exista verdict. Ei avuseseră o zi grea; celălalt era un nesimțit. Ei uitaseră; celălalt nu respecta. Ei ridicaseră vocea din oboseală; celălalt își arătase adevărata față. Îi ascultam schimbând măsura de la o propoziție la alta, fără cel mai mic disconfort.

Îmi amintesc o discuție în care cineva a cerut, aproape indignat, să fie înțeles. Cu câteva minute înainte râsese de o persoană care ceruse același lucru. Nici măcar nu încercase să ascundă contradicția. Stătea acolo, cu expresia rănită a omului căruia lumea îi datorează excepții. Eu eram martorul unei proceduri simple: toate defectele lui aveau poveste, toate defectele celorlalți aveau nume urâte.

La unii, omenia este doar confortul personal care nu a fost încă deranjat. O văd cum dispare când cineva îi încetinește, îi contrazice sau nu îi admiră suficient. Cât timp lucrurile curg în direcția lor, sunt generoși cu întreaga umanitate. Când apare un obstacol, umanitatea se termină brusc la marginea interesului lor. Dincolo de ea sunt numai proști, nerecunoscători și indivizi care nu știu să se poarte.

Eu nu mai cred zâmbetul de început. Îl las să treacă și aștept prima mică frustrare. Acolo îmi apare omul fără ambalaj. Nu trebuie să-l provoc. Ajunge o întârziere, o obiecție, faptul că nu mă ridic suficient de repede să-i fac loc. Și, dintr-odată, înțeleg exact lângă cine stau. Nu prin revelație. Prin acel ton scurt, murdar, în care un om își scuipă pretenția de a fi servit.

La masă, fiecare își servește propria persoană

Există mese de la care mă ridic mai singur decât eram înainte să mă așez. Oameni în jur, pahare, mâncare, râsete. Totul pare făcut pentru apropiere. Și totuși, după câteva minute, îmi dau seama că nimeni nu a venit să întâlnească pe nimeni. Au venit să-și prezinte dosarul: realizări, dificultăți, cumpărături, conflicte câștigate, nedreptăți îndurate. Fiecare așteaptă să se elibereze spațiul în care să-și introducă propriul nume.

Îl văd pe cel din fața mea prefăcându-se că ascultă. Are privirea aceea puțin suspendată, cu gura pregătită. Încă nu mi-am terminat fraza și el a găsit deja episodul personal care va trece peste ea. Nu mă întreabă nimic. Nu se oprește asupra a ceea ce am spus. Mă folosește ca pe un prag. Face un pas pe povestea mea și ajunge, cu satisfacție, înapoi la el.

Râsetele au ceva administrativ. Apar unde trebuie, suficient de tari, suficient de lungi. Se confirmă importanțe, se îngrijesc alianțe, se ung orgolii. Eu îmi mișc uneori buzele fără să mai particip. Mă uit la mâinile celor care vorbesc, la firimiturile împinse cu degetul, la felul în care își verifică reacțiile. Îmi pare că asist la o ședință de întreținere a unor imagini despre sine, desfășurată peste o masă pe care cineva a pus, din greșeală, și mâncare.

Când unul povestește o nenorocire, altul are una mai mare. Când cineva amintește o bucurie, se găsește imediat un proprietar al unei bucurii superioare. Nimic nu poate rămâne simplu. Totul este ridicat, comparat, confiscat. Până și durerea ajunge să fie o competiție de suprafață. Eu îmi strâng în mine câteva lucruri pe care aș fi vrut să le spun și mă bucur, amar, că nu le-am lăsat pe masă.

Îmi fac greață întrebările puse numai din obligație. Acel interes mimat, urmat de nerăbdare înainte să apuc să răspund. Mă întreabă cum sunt și mă privesc ca pe o ușă care trebuie să se deschidă repede. Dacă răspunsul meu nu încape în forma pregătită, se crispează. Dacă este prea sincer, îi încurcă. Preferă o stare ușor de consumat, ceva care să le permită să spună o frază potrivită și să continue seara.

La plecare ne promitem că ne vedem curând. Îi aud spunând ce bine a fost. Spun și eu. Îmi aud vocea și îmi vine s-o scuip. Cobor scările cu senzația că am participat la o falsificare colectivă a unei întâlniri. N-am fost împreună. Am stat, pentru câteva ore, fiecare în fața oglinzii lui, folosindu-i pe ceilalți drept lumină.

Iubirea cu registru de evidență

În apropierea cea mai mare am găsit uneori formele cele mai migăloase de posesie. Oameni care spun că mă iubesc și îmi păstrează fiecare abatere într-un sertar interior. Nu uită nimic din ce le-ar putea servi la următoarea dispută. O vorbă spusă prost, o absență, un răspuns întârziat. Toate rămân acolo, conservate în grijă aparentă, până când pot fi scoase la lumină și așezate între mine și libertatea mea.

Am primit gesturi tandre care veneau cu obligații nescrise. Trebuia să răspund într-un anumit fel, să aleg într-un anumit fel, să nu mă schimb prea mult. Mi se oferea apropiere, dar numai în forma aprobată. În clipa în care nu mă potriveam, grija începea să mă măsoare. Îi vedeam pe cei care mă voiau bine devenind brusc ostili față de orice bine care nu trecea prin mâinile lor.

Mă obosesc mesele la care trecutul este adus ca un instrument de disciplină. Cine a făcut pentru cine, cine s-a sacrificat, cine trebuie să țină minte. Oameni care pot transforma o farfurie de mâncare din urmă cu ani într-o creanță pe restul vieții. Îi aud și simt că fiecare lucru primit îmi este retras simbolic, apoi oferit din nou, numai pentru a mi se arăta cât de mult datorez.

Nu pot suporta iubirea care se laudă în timp ce mă umilește. Acel fel de a-mi spune că nimeni nu mă va accepta cum mă acceptă ei, urmat de inventarul lucrurilor pentru care ar trebui să fiu recunoscător. Mă privesc ca pe un bun dificil, dar totuși prețios, pe care au avut mărinimia să-l păstreze. Apropierea lor mă face uneori să-mi țin respirația. Mă surprind dorindu-mi liniștea unei încăperi în care nu sunt revendicat.

Am văzut cum se poate pedepsi fără un singur cuvânt urât. Cu o tăcere plasată bine. Cu o retragere calculată. Cu o tristețe afișată exact cât să mă simt vinovat. Oamenii aceștia nu lovesc masa. Își așază pe ea suferința ca pe un obiect sacru și mă obligă să mă închin. Dacă nu o fac, devin rece. Dacă întreb ceva, devin nerecunoscător. Dacă plec, povestea despre cruzimea mea este deja pregătită.

Nu mă impresionează vechimea unei legături dacă fiecare an a adăugat încă o condiție. Nu pot numi adăpost un loc în care trebuie să stau permanent cu capul plecat. Îmi rămân în minte câteva îmbrățișări adevărate, tocmai fiindcă nu au fost invocate niciodată împotriva mea. Restul seamănă cu niște brațe care s-au închis în jurul meu și au uitat, cu bună știință, să se mai deschidă.

La muncă, până și minciuna are ecuson

La muncă, mizeria se exprimă impecabil. Are fraze complete, ton echilibrat și documente puse în ordine. Nimeni nu pare brutal. Oamenii zâmbesc când îți mută vina în brațe. Îți cer sprijinul în timp ce îți pregătesc dispariția din povestea rezultatului. Îți spun că apreciază transparența și se supără dacă vezi prea bine. Mă uit la ei și mă gândesc cât de elegant poate fi făcută o porcărie când are la dispoziție o sală de ședințe.

Am ascultat discursuri despre colaborare rostite de oameni care nu împărțeau nici măcar o propoziție de merit. Își așezau contribuția în centru și munca altora la periferie, ca pe niște obiecte ajutătoare. Când lucrurile mergeau bine, vorbeau la singular. Când apărea o greșeală, descopereau imediat pluralul. Îi vedeam cum schimbă pronumele cu dexteritatea unui hoț care își mută prada dintr-un buzunar în altul.

Există o anumită umilință administrată cordial pe care o recunosc de la primele cuvinte. Omul nu mă atacă direct. Îmi oferă ocazia să înțeleg cât sunt de dispensabil. O face cu grijă, fără grabă, uneori chiar cu un zâmbet care pretinde compasiune. Stau în fața lui și simt nevoia să mă ridic. Nu din revoltă spectaculoasă. Din scârba de a participa, așezat corect, la demonstrația valorii lui asupra mea.

Mai respingătoare decât aroganța celor de sus mi se pare lingușirea celor care se pregătesc să le semene. Îi văd râzând la glume pe care, cu o oră înainte, le-ar fi disprețuit. Îi aud schimbându-și vocea după rangul interlocutorului. Sunt aspri cu cei de la care nu au nimic de câștigat și aproape tandri cu cei de la care așteaptă ceva. Trec de la o față la alta fără să simtă cusătura.

Mi s-a cerut să fiu profesionist în situații în care profesionalismul însemna să înghit elegant. Să nu observ, să nu spun, să nu stric atmosfera. Atmosfera era bună tocmai fiindcă lucrurile murdare nu erau numite. Toți știau. Toți își păstrau tonul. Eu stăteam cu adevărul în gură ca și cum aș fi avut un obiect interzis asupra mea. Îl ascundeam și îmi continuam ziua, tot mai grețos de propriul meu autocontrol.

Când ies de acolo, mă urmărește câteodată un singur cuvânt banal, spus de un singur om. Nu amenințarea, nu incidentul mare. Felul în care mi-a spus numele. Pauza înainte să-mi răspundă. Acea mică demonstrație că mă poate lăsa să aștept. Îmi rămâne în mine, umflată de toate dățile în care am acceptat-o. Ajung acasă cu salariul intact și cu ceva din mine plătit, din nou, prea ieftin.

Cuvintele pe care nu le mai pot spăla

Au compromis până și cuvintele pe care aș fi vrut să le păstrez. Sinceritate, respect, profunzime, autenticitate. Le aud în gurile lor și mi se par obiecte furate. Fiecare le folosește până le golește. Sinceritatea ajunge permisiune de a răni. Respectul ajunge obligație de a nu contrazice. Profunzimea ajunge o privire apăsată și câteva fraze vagi. Autenticitatea ajunge exact lucrul care trebuie anunțat de zece ori înainte să fie observat.

Oamenii îmi spun că sunt direcți când vor să mă lovească fără consecințe. Îmi spun că au standarde când disprețuiesc. Îmi spun că și-au ales liniștea când dispar după ce au încurcat viața altuia. Fiecare își găsește o expresie curată pentru un gest murdar. Ascult aceste traduceri și mă simt ca într-o încăpere în care cineva schimbă mereu etichetele de pe borcane, sperând că nu voi mai recunoaște ce este înăuntru.

Mă irită solemnitatea împrumutată. Tonul acela de om trecut prin mari revelații, așezat peste o constatare pe care o putea face și fără tot ceremonialul. Îi văd oprindu-se între fraze, lăsând tăcerea să lucreze în locul gândului. Își privesc interlocutorul de sus, cu o bunăvoință care mă insultă. Eu aștept ceva. Urmează doar o banalitate spusă lent, apoi expresia mulțumită a celui care crede că tocmai a coborât un adevăr pe pământ.

Nu mai pot asculta declarații despre cât de mult s-a schimbat cineva fără să mă uit la felul în care îi vorbește unui om care nu-i folosește. Acolo găsesc, de obicei, aceeași gură veche. Același dispreț, aceeași grabă, aceeași iritare. Povestea transformării este frumoasă. Comportamentul nu a fost informat. Stau lângă omul nou și îl aud pe cel vechi, perfect instalat, folosind o vocabularizare mai elegantă a aceleiași meschinării.

Uneori îmi vine să cer tăcere, nu fiindcă aș avea eu ceva important de spus, ci fiindcă simt că limbajul a fost suficient batjocorit pentru o zi. Să lase în pace cuvintele. Să nu mai pună noblețe în fiecare interes. Să nu mai numească destin o oportunitate și demnitate un orgoliu rănit. Dar ei continuă. Vorbesc până când tot ce ar fi putut însemna ceva se acoperă cu saliva propriei lor importanțe.

Și mă surprind, din când în când, folosind aceleași expresii. Îmi scapă din gură câte o formulă contaminată. O aud și mi se face silă. Nu mai știu dacă există o propoziție pe care să o pot rosti fără să se lipească de ea toate gurile prin care a trecut. Îmi vine să vorbesc mai simplu, aproape sărac. Măcar să nu-mi îmbrac neputința într-o haină pe care au purtat-o deja toți impostorii.

Dumnezeul de serviciu

I-am auzit chemând cerul în cele mai pământene calcule. Își încep apărarea cu o invocare, își încheie interesul cu o binecuvântare. Îl aduc pe Dumnezeu la masă ca pe un martor care nu poate fi contrazis. Mă uit la ei și am impresia că au făcut din divinitate un notar de familie: cineva pus să semneze, din înălțime, toate actele prin care ei au dreptate.

Am văzut mâini împreunate care, puțin mai târziu, arătau disprețuitor spre un om. Am auzit vorbe despre iertare în gurile unor persoane care își păstrau ranchiuna cu o grijă de colecționar. Își purtau evlavia la suprafață, bine aranjată, fără să lase nimic din ea să le tulbure vanitatea. Stăteam aproape și mă gândeam că niciun altar nu poate acoperi mirosul unei cruzimi domestice, repetate, satisfăcute de sine.

Nu mă interesează ce făgăduiesc cerului. Îi văd aici. În bucătărie, în mașină, la telefon, în felul în care își țin aproapele sub judecată. Aici vocea lor are o răutate foarte clară. Aici cuvintele sacre nu împiedică nimic. Sunt așezate peste comportament ca o față de masă peste o pată pe care nimeni nu are chef s-o curețe. Iar eu sunt invitat să admir țesătura și să nu pun întrebări despre ce miroase dedesubt.

Uneori îmi imaginez că ar trebui să-i fie rușine chiar și lui Dumnezeu pentru felul în care este folosit. Pus să aprobe micimi, să acopere orgolii, să garanteze superiorități personale. Coborât din cer pentru o dispută de vecinătate, pentru o moștenire, pentru o antipatie. Dacă ar intra, într-adevăr, în asemenea încăperi, cred că ar găsi toate scaunele ocupate de oameni care îl reprezintă deja, cu o siguranță administrativă înspăimântătoare.

La asemenea mese, blasfemia mea este aproape igienică. Îmi vine să spun că prefer un cer gol unui cer mobilat după gustul lor. Prefer absența oricărei garanții sfinte unei garanții puse în slujba meschinăriei. Nu-mi cer mântuirea de la indivizi care își folosesc bunătatea ca pe un ciocan. Nu mă pot pleca în fața unei moralități care se uită peste umăr, să vadă cine a observat cât de frumos s-a plecat ea.

Îmi rămâne în minte câte un gest modest, făcut fără spectatori, care nu-și cere numele într-o carte a virtuților. Acela nu mă obligă să cred nimic. Restul mă sufocă sub ceremonie. Aud invocările, văd fețele solemne și îmi simt dezgustul ridicându-se. Nu către cer. Către masa aceea, către vocea aceea, către omul care tocmai a făcut din sfânt încă un accesoriu al propriei sale nesimțiri.

Doliul cu public

Am văzut oameni intrând într-o încăpere a durerii și căutând, aproape imediat, un loc bun pentru propria prezență. Vorbeau tare, își aminteau mult, se așezau în centrul atenției cu aerul că împlinesc o datorie. Mortul devenea prilej. Cei rămași în urmă deveneau audiență. Eu stăteam la margine și mă uitam la felul în care o absență definitivă era acoperită, bucată cu bucată, de vanitatea celor care încă puteau vorbi.

Unul își amintea cât fusese de apropiat. Altul avea un episod care îl punea într-o lumină mai bună. Se întreceau în intimitate retrospectivă. Omul care nu mai era acolo nu putea verifica nimic, nu putea corecta, nu putea cere să fie lăsat în pace. Devenise, în sfârșit, interlocutorul perfect: disponibil pentru orice poveste și incapabil să strice reputația cuiva printr-un adevăr spus la momentul nepotrivit.

Mă cutremură graba cu care oamenii își recuperează importanța din orice împrejurare. Chiar și acolo, unde aș fi vrut să nu existe nimic de demonstrat, am simțit aceeași împingere de coate. Cine a venit, cine n-a venit, cine a stat mai mult, cine a plâns destul. Durerea era măsurată cu ochiul. Prezența era înregistrată. Tăcerile erau interpretate. Până și pierderea ajunsese sub supravegherea micilor funcționari ai aparenței.

Am văzut, în aceeași încăpere, și un om care nu spunea nimic. Stătea cu mâinile așezate una peste alta și privea un punct pe care eu nu-l puteam vedea. Nu-și explica legătura, nu-și anunța suferința. Lângă el, toate discursurile mi se păreau indecente. Nu pentru că erau multe cuvinte, ci fiindcă fiecare încerca să ia ceva dintr-un loc în care cineva pierduse aproape tot.

Mă dezgustă și bunătatea de după, aceea care durează cât timp drama mai are prestigiu. Mesajele solemne, promisiunile de apropiere, ofertele largi. După o vreme, omul rămas singur devine repetitiv. Încă suferă. Încă vorbește despre același lucru. Îi incomodează. Cei care îi oferiseră totul în prima zi încep să-i recomande, cu delicatețe, să se adune. Au terminat participarea. Vor viața lor înapoi, neatinsă de consecințe.

De fiecare dată când îmi amintesc asemenea scene, mă apasă o rușine care nu este doar a lor. Și eu am fost acolo. Și eu am spus câte ceva ca să nu stau neputincios. Dar nu pot uita fețele satisfăcute de propria compasiune. Acele fețe mi-au rămas mai vii decât multe dintre cuvintele rostite. Îmi apar uneori seara, limpezi, și simt iar cum până și moartea a fost obligată să le facă loc.

Fericirea obligatorie

Nu-mi vine să particip la fericirea lor când simt că mi se cere doar să confirm decorul. Mă cheamă, mă așază, mă fotografiază, mă întreabă dacă este frumos. Este obligatoriu să fie frumos. Întrebarea nu admite răspuns. Trebuie să zâmbesc suficient, să par recunoscător, să nu las pe față nimic care ar putea tulbura impresia de împlinire. Sunt primit în bucuria lor cu condiția să lucrez pentru ea.

Îi văd verificând dacă ceilalți îi văd fericiți. Se uită împrejur, compară, așteaptă reacții. Momentul nu poate rămâne al lor. Trebuie extins, confirmat, distribuit. Uneori am senzația că nimeni nu mai locuiește în propria bucurie. Toți stau în fața ei, cu cheile în mână, încercând să-i convingă pe trecători că este o proprietate splendidă. Eu sunt unul dintre trecători și n-am chef să semnez procesul-verbal de admirație.

La o masă, am văzut un om întorcându-se spre altul și întrebându-l de ce este atât de tăcut. Nu era grijă în voce. Era reproș. Tăcerea aceea strica ansamblul. Omul trebuia să contribuie, să pună ceva pe față, să nu mai fie atât de vizibil absent. L-am privit cum își fabrică un zâmbet și m-am simțit murdar pentru că am recunoscut gestul. Îl făcusem de nenumărate ori.

Mă irită această jubilație de grup care nu suportă un obraz nemachiat de entuziasm. Oamenii își sărbătoresc viețile și îi cheamă pe ceilalți să le asigure coloana sonoră. Dacă nu aplauzi, ești amar. Dacă nu te bucuri în ritmul cerut, ai ceva împotriva lor. Nimeni nu acceptă că pot fi pur și simplu obosit, gol, indiferent sau lipsit de puterea de a transforma seara altuia într-o sarcină personală.

Am simțit uneori o bucurie adevărată lângă un om care nu încerca să demonstreze nimic. N-a fost spectaculoasă. N-a cerut dovezi. Tocmai de aceea îmi amintesc clar încăperea, lumina și felul în care nu trebuia să-mi verific fața. Dar asemenea clipe nu seamănă cu veselia împinsă asupra mea la fiecare întâlnire. Acolo mă simt încadrat, verificat, obligat să produc semnul corect al unei participări pe care nu o simt.

Plec de la unele petreceri cu maxilarul obosit de zâmbet. În lift îmi las fața să cadă și mă uit la ea în suprafața lucioasă a ușii. Abia atunci mă recunosc puțin. Mi se pare obscen câtă muncă am făcut ca să par bine printre oameni care aveau nevoie să pară bine. Ajung acasă și nu vreau muzică, conversație sau explicații. Vreau să nu mi se mai ceară nimic cu expresie veselă.

Le dau dreptate doar ca să plece

Cea mai urâtă parte începe când mă uit la mine în mijlocul lor. Nu sunt doar spectatorul scârbit, așezat la o distanță curată. Sunt acolo. Dau din cap. Râd uneori. Spun că înțeleg. Las o nedreptate să treacă pe lângă mine fiindcă nu am chef de discuție. Îmi păstrez seara, comoditatea, poziția. Îmi apăr liniștea cu instrumentele pe care le disprețuiesc la ceilalți.

Le-am dat dreptate unor oameni pe care nu-i credeam. Nu din convingere și nici din generozitate. Ca să termine. Ca să se ridice. Ca să-mi elibereze aerul. Am oferit acordul meu ca pe o monedă mică, aruncată unui om care nu mai pleca de la ușă. După aceea m-am simțit scârbit de mine. El plecase mulțumit. Eu rămăsesem cu senzația că l-am ajutat să-și întărească încă o dată minciuna.

Am spus că nu este nicio problemă când era. Am spus că nu m-am supărat când mă simțeam umilit. Am spus că ne auzim când speram să nu se întâmple prea curând. Toate aceste mici falsuri îmi stau în memorie ca niște pete greu de numit. Nu sunt crime. Nu au amploare. Dar sunt ale mele, făcute cu gura mea, într-un ton amabil pe care acum îl recunosc și la cei pe care îi judec.

Uneori îmi folosesc tăcerea ca pe o formă de superioritate. Nu spun nimic și, în interior, mă felicit că nu cobor la nivelul lor. O scenă foarte convenabilă: ei sunt gălăgioși, eu sunt profund. Ei sunt vulgari, eu sunt lucid. Mă surprind în această poză și îmi vine să-mi trag scaunul de sub mine. Nu am fost profund. Am fost laș, obosit sau preocupat să-mi păstrez imaginea despre propria delicatețe.

Mi se face greață când îmi amintesc râsul cu care am însoțit o răutate spusă despre cineva absent. N-am inventat-o, dar am aprobat-o prin acel râs. Am făcut încăperea mai sigură pentru cel care o rostise. Am participat. După aceea am plecat și mi-am reluat indignarea față de oameni. Mă văd făcând asta și nu găsesc nicio frază frumoasă în care să mă ascund fără să mă aud fals.

Dezgustul meu nu șterge aceste lucruri. Nu mă spală faptul că le observ. Pot să descriu foarte bine murdăria și să am mâinile pline de ea. Pot să-i judec sfâșietor pe ceilalți și să mă protejez, în același timp, de judecata pe care mi-o datorez. În seara asta nu-mi acord reducere. Mă așez lângă ei, în același inventar. Doar că eu am obosit să mai pretind că miroase frumos.

Nu sunt curat. Sunt doar sătul.

Ar fi comod să-mi fac din scârbă o noblețe. Să mă declar prea sensibil pentru lumea aceasta, prea lucid, prea greu de păcălit. Mă cunosc suficient cât să simt tentația. Mi-ar plăcea să ies din toate întâlnirile cu verdictul că sunt singurul care a văzut. O medalie tristă, dar tot medalie. Și tocmai imaginea aceasta mă dezgustă: eu, stând deasupra celor care stau deasupra altora, mulțumit de înălțimea ultimului meu scaun.

Nu sunt singurul care vede. Nu sunt nici cel mai bun dintre cei care văd. Sunt un om care a strâns prea multe lucruri în el și care, acum, le simte mirosul deodată. Am meschinări, vanități, răspunsuri întârziate din orgoliu. Am trecut pe lângă oameni fără să le acord atenția pe care o ceream, mai târziu, pentru mine. Am avut dreptate în unele situații și am folosit dreptatea ca să rănesc mai precis.

Îmi place uneori să fiu considerat dificil. Este o cochetărie urâtă, dar o recunosc. Mă consolează ideea că nu sunt ușor de consumat. După aceea mă uit mai atent și văd că dificultatea mea poate fi, pur și simplu, o povară pusă în brațele celor din jur. Nu tot ce este neplăcut la mine are adâncime. Nu fiecare tăcere ascunde un abis. Unele ascund doar proasta dispoziție a unui om care se ia prea în serios.

Și eu am cerut înțelegere fără să ofer destulă. Și eu am păstrat în memorie greșelile altuia mai bine decât propriile gesturi urâte. Și eu mi-am povestit viața astfel încât să ies, de cele mai multe ori, suportabil. Mă uit la această îndemânare a mea și îmi dau seama cât de ușor îmi curge apărarea. Aproape nu trebuie s-o pregătesc. Vine singură, cu tonul potrivit, și încearcă să-mi salveze fața.

Nu vreau s-o las să lucreze aici. Nu vreau ca această confesiune să devină încă o formă prin care mă prezint admirabil. Mă dezgustă oamenii din jurul meu și mă dezgustă partea din mine care se grăbește să se considere diferită. Nu găsesc o ieșire elegantă din acest lucru. Nu am o puritate de scos la final, ca pe un obiect păstrat învelit în hârtie. Am doar același om, văzut fără un anumit ambalaj.

Nu sunt deasupra gunoiului. Sunt în el, suficient de treaz cât să nu mai pot confunda mirosul cu parfumul.

Această constatare nu mă împacă și nu mă face mai bun pe loc. Îmi strică doar ultima posibilitate de a mă simți complet îndreptățit. Rămân cu dezgustul, dar nu-mi mai pot construi un tron din el fără să-l văd. Și măcar atât îmi este imposibil să ascund în seara asta: mâinile mele nu sunt curate, chiar dacă îmi tremură de scârbă când le apropii de ale celorlalți.

Apocalipsa în haine de zi

Când spun apocalipsă, nu văd cerul desfăcut și orașele arzând. Văd un om care își continuă liniștit masa după ce l-a umilit pe altul. Văd o încăpere în care toți au înțeles ce s-a întâmplat și nimeni nu dorește să strice atmosfera. Văd zâmbetul care acoperă, fraza care mută, privirea care se întoarce. Sfârșitul meu de lume încape, fără dificultate, într-o conversație civilizată de douăzeci de minute.

Apocalipsa mea are haine de zi. Merge la serviciu, face cumpărături, își urează sănătate. Nu miroase a fum, ci a parfum scump și a detergent. Își spală vasele și își lustruiește reputația. Când trec pe lângă ea, nu văd nimic ieșit din comun. Tocmai normalitatea mă sfâșie. Faptul că pot sta lângă un om complet împăcat cu o mică josnicie și că, în exterior, totul arată impecabil.

Mă uit la acele gesturi repetate care nu par destul de mari pentru a fi oprite. O ironie. O excludere. O minciună comodă. O promisiune uitată numai de cel care a făcut-o. Se așază una peste alta, în jurul meu, până când nu mai găsesc un loc în care să pun mâna fără să le ating. Viața merge înainte. Se rezervă mese. Se schimbă perdele. Se discută despre planuri. Eu simt că trăiesc într-o încăpere al cărei aer nu a mai fost schimbat de ani.

Nu am un eveniment spectaculos de invocat. Nu pot indica ziua în care totul s-a stricat. Am doar o mulțime de scene mici, fiecare suficient de banală cât să fie trecută cu vederea. Împreună îmi ocupă însă memoria. Când cineva mă întreabă de ce sunt atât de aspru, nu știu cu care să încep. Dacă spun una, pare exagerat. Dacă le spun pe toate, nu mai termin și omul începe, previzibil, să se uite la ceas.

Îi aud cerându-mi să nu generalizez. Înțeleg cuvântul și nu vreau să fac din starea mea o lege. Dar nici nu vreau să-mi diluez fiecare observație până devine inofensivă. Aceștia sunt oamenii pe care i-am văzut. Acestea sunt lucrurile lângă care am stat. Nu descriu întreaga specie. Îmi descriu aerul. Iar aerul meu este greu, încărcat de atâtea justificări încât uneori simt nevoia fizică să deschid toate ferestrele deodată.

Mă înspăimântă cât de bine se poate trăi aici fără să se schimbe nimic. Cât de bine pot dormi unii după ce și-au făcut răul mic, util, acceptat. Dimineața se ridică, își spală fața, își refac expresia. Eu îi întâlnesc iar și trebuie să mă port ca și cum n-aș ține minte. Apocalipsa continuă la ora obișnuită. Nimeni nu întârzie. Nimeni nu anunță sfârșitul. Se discută, cu poftă, despre vreme.

Inventarul unei zile obișnuite

Dimineața, cineva mi-a tăiat calea și apoi s-a uitat la mine indignat că existam acolo. Mai târziu, un om mi-a vorbit peste umăr, fără să se oprească din ce făcea, de parcă răspunsul meu era un serviciu care trebuia să-l urmeze. La prânz, am ascultat o glumă urâtă și am văzut trei fețe luminându-se. Nu s-a întâmplat nimic grav, ar spune cineva. Tocmai această expresie îmi apasă acum tâmplele.

După-amiază, unul mi-a cerut o favoare pe tonul cu care se cere executarea unei obligații. Altul mi-a explicat cât este de ocupat, după ce mă ținuse douăzeci de minute să-i ascult nemulțumirile. Un al treilea a venit să-mi spună că lumea nu mai are principii, apoi mi-a propus, aproape șoptit, o mică excepție convenabilă pentru el. Îmi amintesc exact pauza dintre lecția lui morală și propunere. Nici măcar nu fusese lungă.

Pe drum spre casă, am văzut un om ținând ușa cu piciorul și certând pe cineva că nu se grăbește. Își făcea gestul bun fără să renunțe la plăcerea de a umili. Am trecut pe lângă ei și mi-a rămas în minte fața celui grăbit astfel. Nu s-a împotrivit. A mulțumit. Un mulțumesc mic, strâns, dat parcă pentru a scăpa mai repede. L-am recunoscut și m-am simțit, pentru o clipă, alături de el.

În fața blocului, cineva mi-a vorbit despre curățenie în timp ce își lăsa resturile lângă un coș. Nu era o scenă importantă. Nu avea nimic demn de povestit. Dar am privit obiectul rămas acolo și am auzit, în cap, toate discursurile despre responsabilitate ascultate în ziua aceea. Mi s-au părut făcute din același material: ceva folosit pentru imagine, apoi abandonat lângă locul în care ar fi trebuit să ajungă.

Am urcat scările încet. În spatele unei uși se auzea un om vorbind frumos la telefon, cu vocea aceea de musafir al propriei reputații. După ce a închis, l-am auzit răstindu-se la cineva din casă. Cele două voci erau atât de diferite încât m-am oprit o secundă. Apoi mi-am continuat drumul. Nu aveam nicio revelație nouă. Doar încă o dovadă, prea obișnuită ca să poată fi numită surpriză.

Acum stau cu toate aceste nimicuri în mine. Nu pot arăta o singură lovitură care să justifice întreaga durere. Am doar urmele mici ale unei zile în care oamenii și-au distribuit, pe rând, lipsa de considerație. Mă uit la mâinile mele pe masă și le simt grele. Nu de la ce am făcut. De la ce am acceptat, de la ce am auzit, de la fiecare dată când am înghițit o replică pentru a păstra intactă o normalitate care mă scârbește.

Nu cer să mă înțelegeți

Nu cer să fiu înțeles de oamenii despre care scriu. Știu deja ce ar face cu această mărturisire. Ar alege un cuvânt urât și ar ignora lucrul spre care arată. S-ar opri la ton. Mi-ar spune că sunt negativ, că am devenit amar, că judec prea mult. Ar fi încântați să-mi găsească o problemă suficient de mare încât comportamentul lor să nu mai trebuiască privit. M-ar transforma, cu ușurare, în subiect.

Nu mă apăr de toate aceste calificări. Sunt amar. Judec. Am uneori o cruzime a privirii de care nu sunt mândru. Dar nu pot accepta ca defectele mele să devină detergentul lor. Nu vreau ca faptul că vorbesc urât să le spele gesturile. Putem rămâne, fiecare, cu ce ne aparține. Eu cu acidul din gură. Ei cu zâmbetul de pe față și cu lucrurile pe care le fac atunci când cred că zâmbetul le ajunge.

Nu cer nici o lume mai bună în paginile acestea. Mi-ar suna fals să închei cu o rugăminte frumoasă. N-am chef să transform scârba într-o lecție, nici să scot din ea un îndemn călduț despre empatie. Am trăit o zi. Am privit niște oameni. M-am simțit murdar în preajma lor și apoi murdar în preajma mea. Atât. Nu orice suferință trebuie stoarsă până produce un mesaj folositor.

În seara asta nu-mi doresc aplauze pentru sinceritate. Și sinceritatea poate deveni o paradă, iar eu nu sunt imun. Îmi doresc doar să termin fără să-mi cosmetizez fața. Să las pe masă acest om neplăcut, obosit, plin de judecăți, care nu mai găsește puterea să numească farmec ceea ce îl dezgustă. Dacă există ceva decent aici, este foarte puțin și nu-mi ajunge ca să mă salvez de mine.

Mâine îi voi întâlni din nou. Vor fi curați, siguri, ocupați. Îmi vor vorbi despre ce merită, despre ce au făcut, despre cât de greu le este și cât de mult îi dezamăgesc ceilalți. Voi vedea iar piepturile umflate, părerile fericite despre sine, bunătățile cu preț ascuns. Probabil voi zâmbi de câteva ori. Probabil voi tăcea acolo unde ar trebui să spun ceva. Nu îmi promit, în noaptea asta, o puritate pe care n-am avut-o nici ieri.

Îmi pun doar mâinile pe masă și rămân o vreme așa. Dincolo de pereți, cineva râde. O ușă se închide. Un telefon începe să sune și este luat imediat. Viața își continuă gesturile, fără să fie tulburată de verdictul meu. Aici, în cameră, nu mai trebuie să par bine. Îmi las fața în pace. Nu mă vindecă nimic. Dar, pentru câteva minute, nu mai sunt obligat să spun că miroase frumos.