Societatea care își schimbă zeii înainte de a-și înțelege păcatele

Am privit întotdeauna cu neîncredere societățile care își proclamă prea des valorile. Insistența lor îmi amintește de omul care vorbește necontenit despre propria cinste tocmai pentru a acoperi locul în care aceasta a fost îngropată. Valorile autentice nu au nevoie să fie strigate. Ele se manifestă discret, asemenea unei structuri osoase: nu se văd, dar țin trupul în picioare. Când ajung sloganuri, campanii și formule obligatorii, înseamnă că au încetat deja să mai fie convingeri și au devenit instrumente.

O societate matură își poate revizui valorile, dar nu le schimbă după temperaturile contextului. Există o diferență esențială între transformare și adaptarea oportunistă. Prima presupune memorie, conflict interior, asumarea greșelilor și păstrarea unei continuități morale. A doua este numai reflexul unei colectivități speriate, care își modifică vocabularul pentru a rămâne acceptabilă în fața noii autorități.

Când valoarea este stabilită de împrejurare, împrejurarea devine singura valoare.

Am ajuns să numim evoluție aproape orice abandon. Ne place cuvântul fiindcă ne absolvă de responsabilitate: dacă totul evoluează, nimeni nu mai trebuie să răspundă pentru ceea ce a trădat. Dar evoluția presupune o tranzitivitate inteligibilă între stadii. Ceva din forma veche se transmite formei noi, chiar dacă este depășit, corectat ori integrat într-o ordine mai complexă. Există o genealogie a devenirii. Există cauze, tensiuni și consecințe.

Caracterul tranzitoriu al valorilor contemporane descrie însă altceva: o succesiune de adeziuni spontane, determinate de circumstanțe temporare. Astăzi condamnăm ceea ce ieri toleram, fără să putem explica momentul convertirii. Mâine vom justifica ceea ce astăzi ni se pare monstruos, dacă presiunea socială va face justificarea profitabilă. Nu ne transformăm, ci ne repoziționăm. Nu devenim mai lucizi, ci mai sensibili la direcția vântului.

Corupția care nu mai are nevoie de mită

Cea mai eficientă formă de corupție nu cumpără oameni, ci redefinește binele până când supunerea pare virtute. Individul nu mai trebuie constrâns în fiecare zi. Este suficient să i se modifice lent criteriile după care se judecă pe sine. El va continua apoi singur operația: își va supraveghea gândurile, își va cenzura îndoielile și își va denunța instinctele de independență ca pe niște defecte morale.

Aceasta este corupția mentală colectivă: nu simpla acceptare a minciunii, ci pierderea capacității de a mai distinge minciuna de adaptare. Omul corupt în acest fel nu simte că a cedat. Dimpotrivă, se crede matur, flexibil și perfect integrat în timpul său. El nu observă că fiecare ajustare aparent minoră îi subțiază identitatea. După suficiente compromisuri, nu mai rămâne nimeni care să poată spune ce anume a fost compromis.

Mă înspăimântă ușurința cu care comunitățile își rescriu trecutul pentru a-și proteja prezentul. O valoare este declarată eternă atât timp cât servește ordinea existentă. Când devine incomodă, este relativizată. Mai târziu, dacă împrejurările o cer, poate fi readusă la viață și prezentată drept adevăr dintotdeauna. Memoria colectivă nu mai este un tribunal, ci un depozit din care puterea scoate obiectul potrivit ceremoniei curente.

Societatea imatură nu își depășește contradicțiile; le ascunde sub denumiri noi și sărbătorește schimbarea etichetelor ca pe o victorie morală.

Ideologia devorată de instituție

Orice ideologie se naște, cel puțin declarativ, pentru a răspunde unei nevoi omenești. Promite protecție, libertate, egalitate, ordine sau demnitate. Dar, din clipa în care este transformată în sistem, ea dobândește un corp propriu: instituții, ierarhii, privilegii, ritualuri și specialiști ai justificării. Atunci începe adevărata inversare. Ideologia nu mai există pentru indivizi; indivizii ajung combustibilul necesar perpetuării ei.

Sistemul își numește supraviețuirea stabilitate, iar rezistența oamenilor devine amenințare. Își justifică excesele prin binele comun, deși binele comun ajunge rareori la oamenii concreți. Aceștia primesc în schimb explicații, statistici și îndemnul de a mai suporta puțin. Mașinăria nu cunoaște recunoștința. Ea solicită sacrificii tocmai celor în numele cărora pretinde că funcționează.

Caracterul coercitiv al societății nu se manifestă numai prin interdicții. Forma sa cea mai rafinată este fabricarea consimțământului. Omului i se oferă impresia alegerii, dar opțiunile acceptabile sunt deja delimitate. Poate alege între mai multe expresii ale aceleiași obediențe, între mai multe chipuri ale aceleiași continuități. Libertatea lui devine dreptul de a selecta decorul propriei supuneri.

Homeostazia socială nu înseamnă pace, ci conservarea dezechilibrului într-o formă suficient de suportabilă încât victimele lui să nu se revolte.

Pentru a se menține, sistemul trebuie să transforme contestarea într-o abatere psihologică sau morală. Cel care întreabă prea mult este numit instabil, radical, nerecunoscător ori periculos. Nu i se răspunde; este diagnosticat. Astfel, ordinea existentă se prezintă nu doar ca una dintre lumile posibile, ci ca însăși definiția normalității. Tot ceea ce o contrazice este împins în afara rațiunii.

Revoluția și cercul fără ieșire

În aceste condiții, revoluția reapare ciclic drept singura posibilitate de dizolvare. Nu neapărat pentru că oamenii ar iubi libertatea, ci pentru că devine imposibil să mai respire în limbajul oficial. Revoluția începe când distanța dintre experiența trăită și explicația autorizată a acelei experiențe devine insuportabilă. Ea este, înainte de toate, o revoltă împotriva vocabularului care obligă suferința să se declare mulțumită.

Dar aici mă despart de entuziasmul celor care văd în revoluție o mântuire. Revoluția poate distruge mașinăria, însă rareori distruge nevoia noastră de a construi alta. Răsturnăm simbolurile și păstrăm mecanismele. Înlăturăm stăpânii, apoi ne grăbim să ocupăm locurile rămase libere. Noua ordine își justifică violența prin crimele celei vechi și cere timp pentru a deveni ceea ce promisese. Treptat, provizoratul se permanentizează, iar eliberarea își angajează funcționari.

Poate că acesta este adevăratul blestem: societatea nu se maturizează prin simpla trecere a timpului. Timpul îmbătrânește instituțiile, dar nu le face mai înțelepte. Fără memorie morală, fiecare generație repetă aceeași fraudă în haine noi. Își declară prejudecățile adevăruri, interesele necesități și frica responsabilitate.

Eu nu mai pot privi schimbarea socială ca pe o dovadă automată de progres. Uneori, o societate care își modifică rapid valorile nu se înalță, ci încearcă doar să supraviețuiască propriei lipse de caracter. Ea renunță la orice criteriu stabil pentru a nu fi obligată să admită că a greșit. Se adaptează la fiecare context, până când nu mai există nimic în ea care să merite salvat dintr-un context în altul.

Maturitatea nu constă în rigiditatea valorilor, ci în capacitatea de a le transforma fără a rupe legătura dintre conștiință, memorie și răspundere. O comunitate matură poate spune: am crezut, am greșit, am înțeles și ne-am schimbat. Una coruptă spune doar: acum așa trebuie. Prima își asumă devenirea. A doua se supune prezentului și îi spune destin.

Iar când prezentul devine singurul judecător al binelui, revoluția nu mai este un accident. Este febra periodică a unui organism incapabil să se vindece, dar încă suficient de viu încât să nu poată muri în liniște.